„Profesiune: filmul”, dar şi „profesiune: critica”

     Ecaterina Oproiu: Demult, dar nu foarte demult, revista «Cinema» a publicat un fel de culegere de articole pe două pagini de­dicate unui «Dicţionar al actorului de film». Cartea aceasta scrisa de un tânar coleg avea, fără îndoială, multe lacune şi o serie de inexactitaţi. Ardoarea şi verva cu care ne-am azvârlit atunci asupra acestei lucrări care, repet, departe de a fi satisfă­cătoare reprezenta totuşi o bază de dis­cuţie, mi-au lăsat de-a lungul timpului un gust amar şi trebuie să mărturisesc că nu de puţine ori am căutat cu lumânarea un pretext pentru a mărturisi regretul şi re­muşcarea.
     Azi ne aflam nu în faţa unui pretext, ci a unui motiv foarte serios. În librării a apărut o carte de film, o carte-eveniment, aparţinând lui Florian Potra şi intitulată «Profesiune: fiImul». Evenimentul se datorează deopotrivă calităţilor intrinseci ale celor peste 350 pagini dense de informaţii şi meditaţii — dar şi contextului general în care se află gândirea noastră cinemato­grafică. În ultimii ani, ea, gândirea, a deve­nit destul de promptă în consemnarea fap­telor cinematografice. În cotidiene şi în presa culturală, cronica filmului a devenit, în sfârşit, o rubrică fixă. Mai mult. Pe alocuri ea începe chiar să capete un anumit presti­giu. Recenzia, analiza evenimentului la zi, nu poate însă înlocui o privire mai largă asupra cinematografiei româneşti, nici stu­diul de sinteză şi nici lucrările de specia­litate la care are dreptul orice artă. Din pa­cate, în cinematografia noastră astfel de lucrări sunt puţine. Filmul românesc îşi dezvoltă din ce în ce mai vertiginos baza practică — iată că în curând vom ajunge la 50-60 filme anual! Înălţarea edificiului teo­retic pare însă mai înceată. S-a creat chiar impresia, dacă nu cumva certitudinea, că cineastul roman are un fel de inapetenţă pentru «teorie», pentru «speculaţii de idei». Ştiu că o asemenea afirmaţie nu face plă­cere, dar cum observaţia ne include pe toţi deopotrivă, trebuie să avem luciditatea să discutăm nu dacă observaţia e agrea­bilă, ci dacă e exactă: nivelul de intelectua­litate al filmului românesc este departe de a fi satisfacator. Scot din cauză excepţiile care întăresc nu regula, ci speranţele noas­tre şi mă întorc spre subiectul nostru, spre cartea lui Florian Potra. Cu o patimă care nu e de dată recentă, susţinută sistematic de o activitate universitara care îl obligă (mai corect cred că ar fi să spun, îi all­mentează plăcerea de a cerceta, de a stu­dia, de «apprendre pour enseigner»), Flo­rian Potra, zic, ne pune în faţă un volum deosebit de incitant. Într-un spaţiu prea puţin înfometat de teorie, Florian Potra îşi asumă riscul şi bucuria de a efectua un masiv import de inteligenţă cinematogra­fică. Formaţia gramsciană a criticului e cunoscută, ca şi preferinţele lui spre este­ticienii unei cinematografii care a dat fil­me politice de mare acuitate. Alături de Aristarco, Pasolini, Crocce, Zavattini, în paginile cărţii păşesc cu deosebit folos Balasz, Lukacs şi, desigur, nu numai ei.
Potra îşi face nu un titlu de glorie, ci un fel de datorie pioasă de a ne conecta la ideile mari care au adăpat şi adapă arta a şaptea. Şi când spun asta, mă gândesc nu numai la conexiunile sale «internaţionale», ci şi la numeroasele, adeseori ingenioasele legături pe care le stabileşte înlăuntrul propriei noastre culturi. Mai mult decât lăudabil acest efort de a stabili uneori într-un mod de tonică polemică — filatii şi convergenţe, adică de a da cinematografie noastre o stare de organicitate înlăuntrul propriei noastre culturi. lată numai unul din argumentele care m-au determinat să propun colegilor mei, să vă propun dumneavoastră, inclusiv autorului, nu o simplă recenzie — fie chiar şi o recenzie elogioasă — ci o masă rotundă, adică o discuţie din mai multe puncte de vedere asupra unui volum pe cât de valoros, pe atât de necesar.
     Florian Potra: E inutil să spun că eu sunt din ce în ce mai conştient de părţile bune din această carte, dar mai ales de limitele ei, îndeosebi în privinţa zonelor mai puţin cercetate. Mi se pare însă foarte important să vedem, la o asemenea discuţie, pentru care vă mulţumesc cu anticipaţie, care ar fi elementele de bază asupra cărora suntem de acod, pentru închegarea unui front comun al criticii cinematografice, fie şi sub forma unei inventarieri de probleme, în acest moment de deschidere spre o producţie mult sporită cantitativ şi, mai ales, e de dorit, elevată calitativ.
     Valerian Sava: Prima calitate a acestei cărţi mi se pare a fi aceea că ea incită la discuţie. «Profesiune: flimul» se şi proclamă pe parcurs, chiar daca nu are un subtitlu de acest fel, ca un eseu, ca o carte-dezbatere, o dezbatere cu toate categoriile de cineaşti, de la producători şi critici la distribuitori si autori. Ceea ce explică în mare parte caracterul incitant al lecturii este însă faptul că în această carte asistam şi la o dezbatere a autorului cu sine însuşi. El reia texte publicate în trecut, completându-le, reconsiderându-le la zi, cum au facut şi alti scriitori, critici sau cineaşti - René Clair printre ei. Este primul temei pentru numitorul comun pe care-I cău­tăm. Pentru că, deşi unele definiţii, unele aprecieri sau ierarhizări difera poate de cele pe care le-am adoptat sau pe care le-am formula noi înşine, cartea ne invită să continuăm dezbaterea pe care o des­chide, îndeosebi asupra câtorva probleme fundamentale.
     George Littera: Cred că Ecaterina Oproiu şi Valerian Sava pun un diagnostic exact, atunci când spun că această carte este însufleţită de pasiunea dezbaterii. E vorba de dezbaterea problemelor imediate şi, într-adevăr, fundamentale ale practicii noastre cinematografice, dar în acelaşi timp e vorba şi de reflecţia autorului asu­pra stării de fapt a criticii de film româ­neşti. Acuitatea polemica despre care vor­bea Ecaterina Oproiu se exersează, mai mult sau mai puţin manifest, şi în raport cu anumite prejudecăţi, cu anumite ţări, cu anumite înţelegeri restrictive ale fenomenului cinematografic în planul cri­tico-teoretic. Faptul că autorul invocă auto­rităţile teoriei şi criticii de film pe cât se poate de firesc, după părerea mea, pentru că critica noastră trebuie sa-şi facă într-un mod mai energic decât a încercat-o până acum, educaţia teoretică. O critică adevă­rată e întotdeauna, cum bine se ştie, teo­rie în act; o critică vie, capabilă să răspun­dă exigenţelor proprii operei cinematogra­fice nu se poate dispensa de clarificari de ordin mai general. La Florian Potra, nu cred că există o distanţă între orbita teo­retică a lucrării şi exerciţiului cronicăresc aplicat. Cartea — spune Valerian Sava cu justeţe — ne apare ca un dialog al autoru­lui cu sine însuşi. Din acest punct de ve­dere, cred că «Profesiunea: filmul» e un fel de pandant la «Experienţă si speran­ţă». Fără să ignor o serie de elemente noi pe care le aduce lucrarea de faţă, vreau să observ că discursul critic al lui Florian Potra se defineşte nu numai prin incisivi­tatea, prin inteligenţa lui nervoasă, ci şi printr-o neabătută coeziune. «Profesiune: filmul» adânceşte şi nuanţeaza multe teme critico-teoretice pe care autorul le schi­ţase în «Experienţă şi speranţă» sau în alte volume ale sale. De pildă, apelul acesta insistent la cultura sau încercarea de a formula cu o claritate sporită statutul regizorului sau discuţia privind «componenta documentară» a filmului sau ideea că cinematografia românească trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a problematiza.
    Olteea Vasilescu: Mie mi se pare că această carte este un eveniment editorial şi un eveniment în primul rând în bibliografia lui Florian Potra. Destinată în egală măsură specialiştilor cât şi publiculul larg. «Profesiune: filmul» depăşeşte, cred, cu mult «Experienţă şi speranţă», care era o culegere de texte scrise sau rostite anterior, fără această deschidere culturala de anvergură la care asistăm acum. În noul opus avem de-a face cu o prospectare adâncită a diferitelor zone ale cinematografiei româneşti, incursiune extrem de binevenită, pentru că în genere, cărţile consacrate în exclusivitate filmului românesc sunt minunate, dar lipsesc aproape cu desavârşire. Mie mi se par foarte interesante îndeosebi două direcţii ale lucrarii. Mai întâi, efervescenţa, eluziunea culturala a autorului, care devine un fel de obstinaţie, dar chiar dacă cineva s-ar simţi suprasaturat de atâta Gramsci şi Galvano de la Volpe, de Lukacs, Barbaro şi încă de muIţi alţii, să nu uităm că reperele aduse în discuţie sunt de un foarte înalt nivel, spre care trebule în mod firesc să tindem. A doua direcţie este aceea în care Florian Potra se manifesta ca un Arnheim românesc, ca «teoreticianul nostru fără mâini», un teoretician care nu se poate stăpâni însa să nu se implice în miezul dezbaterilor. El nu dă numai sfaturi şi sugestii, fie că vorbeşte de pe poziţia spectatorilor sau a criticii, fie că cercetează lucrările din perspectiva realizatorilor ci, mai mult decât atât, oferă soluţii concrete, uneori de-a dreptul surprinzătoare. Florian Potra vorbeşte astfel de «filme visate». schiţează şi propune teme şi idei cinematografice pentru viitoare producţii. Ne trimite la populaţia semi-analfabetă din 1938 şi la cea total bacalaureată din 1988, pentru a conchide: — Faceţi filme despre această realitate! Sau citează anumite piese ale dramaturgiei româneşti pe teme istorice, aparent neecranizabile, de tipul «Apus de soare» de Delavrancea ori «Avram lancu» de Blaga, pentru a ne spune: — Îndrăzniţi, ecranizaţi sau adap­taţi aceste piese!
     Valerian Sava: Sunt cel puţin două zone vitale ale cinematografiei noastre, în care Florian Potra e primul care pro­nunţă şi sistematizează cu exactitate o apreciere polemică şi constructivă în ace­laşi timp. În aceste două zone, oricât s-a sprijinit el pe trimiteri la alte cinemato­grafii şi la alţi autori, sunt foarte evidente angajarea personală şi contribuţia proprie. Mă refer la modul cum discută filmul isto­ric şi respectiv, scenariul de film şi pe sce­narişti. Până acum a domnit în critică o anumită convenţionalitate faţă de aceste sectoare — foarte importante, dar poate cele mai vulnerabile sub raportul calităţii. Vorbea Olteea Vasilescu despre trimite­rile pe care le face autorul la literatura noastră pe teme istorice, la dramele isto­rice, ignorate din capul locului de cinema­tografie. În volumul pe care-I comentăm se propune, astfel, implicit, o alta optică asupra genului, pentru că altul ar fi fost bilanţul acestuia, dacă s-ar fi pornit, cum au făcut alte şcoli de film, de la atât cât există în literatura noastră pe teme isto­rice — nu numai clasică, ci şi contempo­rană. În ciuda lacunelor cunoscute, există în această literatura puncte de plecare, există caractere, există o viziune drama­tică proprie, există psihologii, atmosferă, culoare ş.a.m.d. În «Profesiune: filmul» e de asemenea pentru prima dată când văd citate metodic numele scenariştilor mai cunoscuţi, nu în virtutea reverenţei cuve­nite faţă de statutul lor literar şi public, ci mai laic si mai lucid, fiind trecuţi în revistă autorii de scenarii — puţini, câţi sunt — cu ceea ce găsim la ei mai mult tentativă decât reuşită, cu virtuţi şi limite, cu abundenţă sub raportul sugestiilor literar-culturale şi cu deficienţe la capitolul structurării dra­matice şi cinematografice a naraţiunilor.
     George Littera: O calitate deosebit de preţioasa a volumului mi se pare faptul că el ne propune o viziune integratoare asu­pra fenomenului cinematografic şi că, prac­tic, toate intervenţiile autorului schiţează finalmente imaginea şi ideea unui ansamblu unitar structurat de instituţii, de forme, de relaţii, de funcţii cinematografice. Aş mai sublinia apoi forţa prospectivă a cărţii. Dincolo de dispoziţiile temperamentale ale autorului, există în «Profesiune: filmul» o autentică fervoare ideologică; văd în numeroasele sugestii şi propuneri pe care le avansează autorul dorinţa şi gestul efectiv de a trece de la simpla analiză a stării de fapt, de la comentarea fenomenului cinematografic, la înţelegerea mai înaltă a ideii de eficienţă a acţiunii culturale. Încă o data, «Profesiune: filmul» se dovedeşte o carte captivantă.
     Olteea Vasilescu: În ceea ce priveşte capitolul propriu-zis de prospecţie, intitulat «Încotro se îndreaptă filmul românesc», consider că el ar suporta o discuţie separată, mai cu seamă asupra tabelului sinoptic de titluri pe care autorul le reţine din filmografia noastră, unde ar surveni oricum şi alte pareri. Personal cred că, în dorinţa explicabilă de a sprijini şi impulsiona munca cineaştilor în general şi a producătorilor în special, Florian Potra s-a dovedit prea generos în alcătuirea cronologiei sale selective, extrăgând cincizeci şi cinci de «opere marcante» dintr-un total de mai puţin de trei sute de filme româneşti turnate între 1949 si 1978.
     Ecaterina Oproiu: Pentru că datoria criticii este să semnaleze originalitatea unei opere şi pentru că actul critic se afla el însuşi la răscrucea dintre ştiinţă şi transfigurare, socotesc acest volum exemplar şi prin expresivitatea lui structurală, stilistică. Spun acest lucru cu o încântare din care nu lipseşte reproşul la adresa acelor cronici care înfierează (tare mult îmi place mie cuvântul ăsta) banalitatea şi deja-vu-ul unui film, dar o fac ele însele cu atâta bana­litate şi cu fraze atât de standardizate încât mă întreb de ce s-a mai inventat proverbul: râde ciob de etc. Citind pe cineva care spu­nea că nu existâ oameni neinteresanţi, ci numai puncte de vedere neinteresante, îmi permit să remarc mulţimea ideilor pe care Florian Potra le pune în circulaţie chiar atunci când vorbeşte de pelicule suferind în mod vădit de avitaminoză creatoare. Mi-au plăcut îndeosebi ingeniozitatea şi umorul fin al unor comentarii ca «Naşte­rea lui Păcală» sau «Ceapa verde de aca­să». Dar nu numai despre asta e vorba. E vorba în primul rând de formula cărţii. Florian Potra nu-şi permite luxul (s-o fi chemând ăsta un lux?) să-şi adune pur şi simplu în volum o seamă de comentarii indiscutabil interesante. Reluându-le, el le recomentează, le comperează când printr-o distanţare impusă necesar de timp, când cu o solidaritate care vrea să demonstreze nu numai constanţa punctelor de vedere, dar şi un fel de plăcere necesară de a se înfătişa aşa cum era «atunci». Textele sale au o notă personală inconfundabilă. Ele sunt elaborate într-o stare de febrilitate in­telectuală. Se simt în fraza lui Florian Potra două tentative într-o perpetuă tensiune: pe de o parte citatul şi limbajul specific, pe de altă parte stilul năzdrăvan (adjectivul l-am scos din lista adjectivelor sale favo­rite). Luxurianţa informaţiei şi frecvenţa apelării la autorităţi tutelare aşază judecă­ţile lui de valoare sub semnul unei autori­tăţi impozante, care nu devine strivitoare tocmai datorită acestei noi libertăţi stills­tice. Zic «noi», pentru că, după părerea mea, între textele lui Florian Potra de acum câţiva ani şi cele de azi remarc me­tamorfoze (ele sunt inerente în viaţa fieca­rui scriitor). Soliditatea şi seriozitatea care l-au caracterizat întotdeauna pe autor ca­pătă în ultimul timp o mai mare — cum să-i zic eu? — dezinvoltură. Mai exact mi se pare că pe măsură ce ideile sale se ma­turizează, stilul lui întinereşte. Sunt bucu­roasă să fac astfel de remarci cu voce tare. Succesele unui coleg — şi acest volum este un important succes — mă bucură în­totdeauna. Este o bucurie atât de stimula­toare încât mă tem că nu fie o formă deghi­zată de egoism.
     Florian Potra: Recitind stenograma dis­cuţiei la care am participat — în redacţia revistei «Cinema», la 25 decembrie 1979 — mi-am dat seama că, deşi păstrează osa­tura fiecărei intervenţii în parte, această inevitabilă «sinteza» produce, cu voie sau fără voie, un fel de dezechilibru «termic», şi, în consecinţă, un proces de «entropie» intercolegială, ca sa nu zic intertovără­şească: adică o evidentă pierdere de căl­dură, de orală fervoare a ideilor, nu numai exacte, atunci şi acolo, în dialogul nemij­locit, ci şi pasionate, solidare şi cordiale, în sensul strict etimologic, dincolo de orice firească disociere sau rezervă critică.
Faptul acesta m-a determinat să rămân de două ori recunoscător redacţiei şi con­ducerii sale: o dată, pentru privilegiul de fi acordat cărţii mele, în locul obişnuitei recenzii (de serviciu), spaţiul unei dezbateri vii şi luminante, transformată într-o «cronică în mişcare», pe mai multe voci şi inteligenţe, dintre cele mai autorizate; a doua oară, pentru veritabila «lecţie» critică a criticii, unde postura de autor înlesneşte, prin experienţă directă, o mai nuanţată înţelegere a raportului dintre cei care «fac» şi cei care «vorbesc», chiar şi în deplină cunoştintă de cauză. E o expe­rienţă pretioasă, cred, de fructificat în pro­pria activitate de descriere şi interpretate a fenomenului cinematografic.
lar dacă, aşa cum interlocutorii au căzut, se pare, în unanimitate de acord, lectura cărţii mele a fost într-adevăr «incitantă» pentru ei, la fel de «incitantă» a fost pentru mine discuţia lor: stimulatoare, îndemnân­du-mă să scriu şi să public un nou eseu recuperând însă şi căldura, tensiunea idea­lă, pe care le-am simţit cu o purificatoare voluptate la «masa rotundă», şi pentru care mulţumesc cu sinceră gratitudine.
Dar, pentru ca posibila solidaritate să se închege mai temeinic, îmi permit, la rândul meu, să-i «incit», în încheiere, pe binevoitorii mei colegi: pe când o culegere a briantelor cronici şi conversaţii radiofonice susţinute de Ecaterina Oproiu?, pe când una asemănătoare a lui Valerian Sava, criticul care vine de departe, de la vechea revistă «Film»? pe când, adunat în volum, rodul cercetărilor Olteei Vasilescu?, pe când, în librării, excelentul studiu al lui George Littera despre stilistica filmică?
Nu întreb din simplă complezenţă, ci din convingerea fermă că — poate mai mult chiar decât domeniul realizării propriu-zise de filme — critica noastră cinematografică poate «să câştige teren printr-o calificare datorată nu atât fugii înainte a unui caz izolat, cât unei avansări în bloc, unei pro­puneri globale provenite dintr-un status de maturizare generală».
     Valerian Sava: În ceea ce ne priveşte, am fost conduşi, în această discuţie, mai mult decât de «bunăvoinţa» colegială firească şi necesară. Am fost conduşi de convinge­rea că nu numai filmele noastre trebuie «problematizate» — cum solicită insistent autorul cărţii de faţă — ci, în perspectivă, şi dezbaterile criticii. Nu pe calea unor «rezerve», ci dimpotrivă, printr-o confrun­tare loială a opţiunilor, a criterillor, a argu­mentelor. Din acest punct de vedere, dis­cuţia noastră a fost eventual un preludiu, dar nu a devenit propriu-zis o «critică a criticii». Spre aceasta va trebui însă uneori să tindem, pentru că ar fi bizar ca în faţa ecranului să fim critici, iar cartea unui coleg să ne smulgă doar exclamaţii publicitare. De altfel cu toţii ne propunem altceva decât canonizarea vreunor definiţii, ale noastre sau ale altora, ori, cu atât mai puţin, redu­cerea lor la nivelul unor fixaţii, precare şi nedrepte. «Avansul» criticii noastre de film, nu ştiu dacă poate avea loc neapărat «în bloc» sau «global». Cred mai degrabă în acele «dezbateri vii şi iluminante», de o exemplară deschidere şi receptivitate, so­lidare, dar mai puţin timorate de riscul «pierderii de căldură», cordiale etimologic, dar mai ales ideologic.
     Ecaterina Oproiu: Vă mulţumim pentru această discuţie care, după părerea mea, reprezintă nu numai un schimb de idei, ci şi o anumită experienţă umană.