Parafrazarea atât de celebrului titlu „Privește înapoi cu mânie” precizează dintru început, prin introducerea adverbului înainte, perspectiva din care autorii privesc asupra societății noastre de azi. Amplasarea derutei și dezamagirii post-revoluționare este descrisă tranșant, ca o „felie de viață” desprinsă dintr-o lume bulversată care-și caută patetic identitatea.
Secțiunea în realitatea românească de dată foarte recentă își alege un peisaj uman care altădată făcea gloria cinematografului „realist socialist”. Un șantier naval dunărean atins de criza economică plătește tributul tranziției trimițând oamenii în șomaj. Printre cei sacrificați se află și protagonistul Fane, organizatorul unei greve înainte de '89, al cărui spirit de revoltă incomodează și noua conducere (formată din oameni vechi) a întreprinderii. Povestea acestui erou și a familiei sale cu trei copii figurează, la scară redusă, criza unei societăți care se desparte de trecut nu râzând, ci înspăimântată de contururile nesigure ale viitorului. Preocupările și grijile cotidiene ale acestui mic grup de oameni trăind sub același acoperiș inventariază problemele obsesive ale momentului: mama constată că trebuie să facă un C.A.R. pentru a zugrăvi casa; fiica adolescentă se prostituează, adunând bani pentru a se putea întreține la facultate; fiul cel mare lucrează la stat dar, și la „privatizații” care plătesc mai bine; mezinul se alătură unei bande de delincvenți minori și începe să spargă mașini. Dat afară de la șantier, tatăl caută să se descurce din expediente, devine alcoolic și acceptă să lucreze ca hingher. Subiectul predilect în discuțiile din această familie cuprinsă de morbul distrugerii este contradicția dintre speranțele uriașe proiectate imediat după Revoluție și dezamăgirea apăsătoare de acum. Dialogul are crudități de limbaj, dar exprimă, spontan și verosimil, starea de spirit a momentului și a mediului respectiv.
Harțuiți de nenumărate probleme materiale, eroii din
Privește înainte cu mânie sunt mult mai marcați, de fapt, de dilemele morale ale prezentului. Rapida ascensiune în „noua lume” a cameleonilor politici, a torționarilor care-și fabrică alte biografii, a afaceriștilor „fără frontiere” este de neînțeles pentru oamenii de bună credință. Stupefiați de reușita instantanee a acestora, mulți dintre cei ireproșabili „înainte” încep să cocheteze cu necinstea pentru a nu rămâne mai prejos, pentru a nu rata momentul. Aceasta este, cred, constatarea cea mai interesantă și mai amară a filmului. Valorile morale sunt întoarse pe dos. Unul dintre cele mai oneste personaje, fiul cel mare, ajunge la pușcărie pentru că se răzbună pe patronul bordelului mascat care-i exploatează sora. lar Fane, un ins de o admirabilă verticalitate, plătește cel mai scump împotrivirea energică la reinstaurarea minciunii.
Ghinioanele și nenorocirile acumulate de destinele celor din familia protagonistă riscă la un moment dat să imprime epicii o turnură melodramatica. Tonul sobru și simțul detaliului păstrează însă evenimentele în perimetrul realismului frust, ferit de tentația poetizării sau metaforizării.
Construit cu mare austeritate de regizorul
Nicolae Mărgineanu, filmul plasează însă câteva jaloane simbolice. Cel mai semnificativ este tricolorul fluturat în zilele Revoluției deasupra primăriei de mezinul devenit din erou, delincvent, steagul înghesuit în grabă în bagajul puștiului care, exasperat de dihonia intrată în familia sa și de sărăcie, fuge de acasă printre copiii vagabonzi ai Gării de Nord bucureștene. Plină de tâlc este și panoramarea prin binoclu asupra clădirilor părăginite ale șantierului deasupra cărora tronează încă litere uriașe din vechile lozinci mobilizatoare la „întreceri socialiste”. Tot în cheie simbolică se citește visul „roz” al băiatului fugit în Iume, trezit brusc din reveria cu regine și regi care-i primesc binevoitor familia, la realitatea sordidului vagon de clasa a doua.
Deși este purtătorul unor obsesii (mizeria materială și morală, grevele, oamenii care nu-și găsesc locul în societatea post-decembristă, convertirea în democrați a securiștilor) care-I aseamănă unor filme precum
Înnebunesc și-mi pare rău de
Jon Gostin,
Polul Sud de Radu Nicoară și
Patul conjugal de
Mircea Daneliuc,
Privește înainte cu mânie marchează parcă mai ferm ruptura dintre cinematograful românesc de dinainte și de după revoluție. Nu este vorba numai de evitarea frumuseții formale (compensată de excesele în exacerbarea urâtului), comună peliculelor mai înainte citate, ci mai ales de o decisă recuperare a povestirii cinematografice. Un scenariu solid articulat de
Petre Sălcudeanu își inserează conotațiile politice și morale într-o saga de familie pasionantă, cu fine observații de comportament și de motivație psihologică. Tragicul pater familias Fane, investit de actorul
Remus Mărgineanu cu autentică omenie, va ramâne, cred, un erou emblematic pentru această perioadă în care prestigiile sunt spulberate sub deruta morală. Readucerea în prim-plan a poveștii temeinic povestite pare una dintre soluțiile cu sorți de izbândă pentru cineaștii care încearcă să recucerească publicul.