Primăvara bobocilor

     Se pot face, pornind de la acest film, al treilea, dintr-o serie care mai cuprinde toamna și iarna bobocilor, interesante considerații privind „anotimpurile” comediei cinematografice românești... Și cea dintâi — între aceste posibile (deși nu obligatorii) considerații este constatarea unei degringolade; ceea ce începuse (și, într-o oarecare măsură, continuase) vioi și în mișcare, ca un râu cu debit suficient pentru a urni din inerție o „întreprindere comică”, eșuează acum în apa stătută a unei comedii căznite, de o „făcătură” atât de evidentă încât autorii ei (scenaristul Petre Sălcudeanu și regizorul Mircea Moldovan) nici nu-și mai dau osteneala s-o mascheze.
     E, în această sinceritate a celor doi o anumită doză de (auto)ironie — și, dacă filmul și-ar fi câștigat (și păstrat) o atare dimensiune, ar fi fost cu totul altceva... Dar, vorba veche, n-a fost să fie.
     La fel de evident mi se pare și faptul că noua poveste cu boboci se însăilează fără o logică dramatică cât de cât strânsă ― deși filmul nu se vrea o înlănțuire de gaguri, ci relatarea unei deveniri în care toate întâmplările sunt (sau vor a fi) privite dintr-un unghi comic. „Comic” în intenție, unghiul cu pricina nu ezită prea mult să devină festivist, căci neajunsurile se remediază rapid la Viișoara, grație unui „deus ex machina” (prenume Ionuț) care ― cât ai zice pește — mobilizează toate forțele pozitive ale satului. lar celor „negative” le schimbă, tot atât de rapid, semnul... Încât conflictul filmului se reduce la eterna „luptă” dintre „bine” și „mai bine” — luptă atât de specifică comediei noastre.
     O altă constatare se referă la distanța — apreciabilă —care desparte primele două filme de acesta... Succesul unei idei — și Toamna bobocilor se închega în jurul uneia, de veritabilă extracție comică — se cuvine exploatat câtă vreme reverberațiile acesteia se mențin încă vii în amintirea spectatorului, cu condiția, bine-nțeles, ca respectiva idee să-și păstreze „suflul”, capacitatea de a interesa.
     Deceniul scurs de la ultima apariție pe ecran a bobocilor (octombrie '77) denotă, însă, că ideea se epuizase încă de-atunci — faptul făcându-ne să privim cu nostalgie la toamna și iarna, cu nedumerire la primăvara zișilor boboci. Căci, în realitate, filmul de-acum nu prea are — decât superficiale — legături cu cele două la care, prin titlu, te trimite.
     În acest context, nu mai are importanță că interpreții principalelor personaje sunt alții — deși, uneori, ei se pot dovedi la fel de buni ca și cei inițiali; nici că autenticitatea „satului românesc contemporan” este una de operetă, cu scrobeli și acurateți de Romarta — secția „artizanat” ori că „vârtejul prefacerilor înnoitoare” abia dacă atinge coaja lucrurilor, necum miezul lor.
     De fapt, nimic nu mai are importanță în acest film — nici filmul însuși. Căci, sincer să fiu (și mărturisirea mea nu are în vedere neapărat, sau doar, Primăvara bobocilor), ne-am cam săturat de „glumițe cu țărani” — într-o vreme în care țărănimea, ca clasă, și munca ei, adică agricultura, suferă prefaceri cu adevărat revoluționare.