„Pornită din temeri exagerate și inactuale, încurajată de scopuri și devize (de la „deviză”!) foarte diferite de ceea ce declară mișcarea, indiferentă la reacția majoritară din țară, legănându-se în iluzia unor adeziuni adiționate à la Pristanda, ignorând cu obstinație realitatea (realitatea din jur și chiar realitatea din conștiința ei), pitoreasca demonstrație perpetuă s-a transformat deja — ca oricare lucru dus până Ia absurd — în contrariul său. Declarându-se avanpost dârz al veghei și luptei împotriva comunismului, prin sfori și semne de circulație a devenit, de fapt, năpădit și năclăit de cel mai dens și sufocant comunism, augumentat și cu alte aspecte de totalitarism, pentru ca absurdul să fie absolut”. (Sergiu Andon, Adevărul 16 mai 1990)
„Piața Universității e locul non electoral în care se scrie un paragraf al viitoarei Legi electorale. Atât și nimic mai mult. Atât și nimic mai puțin. Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara a luat forma acestei inimi care e gata să se sacrifice pentru ca la temelia viitoarei legi electorale să stea în sfârșit și un sacrificiu al nomenclaturiștilor”. (Ion Buduca, Cuvântul 16 mai 1990)
„...Piața Universității reprezintă, de mai bine de trei săptămâni, punctul geografic cel mai important al Bucureștiului și — de ce nu?— al întregii țări. Pentru că aici revoluția continuă. Aici, revoluția, izvorâtă în decembrie din disperare, continuă acum cu luciditate. Aici grație sacrificiului extraordinar al tinerilor care păzesc, zi și noapte, un spațiu liber de orice fel de comunism și care protejează astfel primul spațiu de democrație, aici, la Universitate, Bucureștiul și-a recâștigat prestigiul de capitală a țării și de oraș al Europei.” (Tia Șerbănescu, România liberă 18 mai 1990)
„Încă de la primele incidente stradale din ianuarie începuse să devină evident că, sub pretextul luptei împotriva comunismului sau, cum s-a zis ulterior, neocomunismului, în viața social-politică din România se profilează o amplă mișcare de nuanță fascistoidă. Astăzi, după evenimentele de la 13 iunie, nu mai poate exista nicio îndoială”. (Constantin Sorescu,Tineretul liber 15 iunie 1990)
„Gafa incredibilă a domnului lon Iliescu a pus gaz de foc căci spunându-le golani tinerilor din Piața Universității (probabil că așa fusese informat de noile servicii de informații alcătuite din aceiași vechi specialiști în „starea de spirit”), președintele CPUN a obținut un efect contrar celui scontat. Câteva mii de demonstranți au devenit zeci de mii. Opinia publică îndemnată să reacționeze a reacționat.” (Constantin Dumitru, Flacăra 2 mai 1990)
„În ce privește manifestarea din Piața Universității, ea a avut de la început un caracter pestriț și ulterior a și degenerat, devenind o sursă de tensiune și poluare morală. Din păcate, s-a încercat utilizarea și manipularea ei în scopuri politice, ceea ce a complicat lucrurile (...). Până la alegeri — aceasta avea o motivație clară, dar după aceea, când au dispărut motivațiile principale electorale, acțiunea a devenit cu atât mai anacronică și distructivă.” (președintele Ion Iliescu răspunde la întrebările României libere 5 iulie 1990)
„Noi, scriitorii din Marea Britanie, Statele Unite și din alte țări,dorim să vă transmitem, vouă, celor adunați în Piața Universității din București și demonstrațiilor pașnice din alte orașe, simpatia noastră pentru modul în care vă afirmați drepturile democratice.
În Occident, guvernele fac distincție între huliganism și exercitarea cu responsabilitate a opoziției, care este necesară pentru funcționarea eficientă a unui sistem democratic.” (Contrapunct 25 mai 1990)
„A fost mult prea comentat gestul minerilor din Valea Jiului, hotărârea lor de a apăra guvernul și de a face, la o adică, ordine în capitală. S-au făcut muIte ironii pe seama lor, iar pentru poIiticienii „în curs de dezvoltare” prezența minerilor a devenit un capital care a fost investit în grabă și cu folos. Din păcate mi-e greu să ascund că multe din ironiile Ia adresa aceIor oameni m-au durut. Căci dacă ei, minerii, sunt manevrați, ignoranți și nu mai știu cum, vina ne aparține tuturor. Cu ce am contribuit și cu ce contribuim astăzi, noi, intelectualii, pentru a-i aduce la lumina culturii și civilizației europene?” (Augustin Buzura, Tribuna 5 aprilie 1990)
„Piața Universității a însemnat pentru mine o necesitate. Ea răspundea nevoii de a crede că revoluția n-a fost compromisă, că societatea românească se poate dezbăra de minciuni poate fi liberă. Cei care am fost acolo am trăit speranța înfăptuirii acestora idei.” (Interviu cu Victor Rebengiuc, George Pruteanu, Cronica 5 octombrie 1990)
