„Premiera” – cronică de film

     Era, cred, firesc, ca un dramaturg a cărui întreagă viaţă este legată de teatru să scrie într-o bună zi şi o piesă despe teatru, văzut dinlăuntrul lui, din culise. Dacă întreaga lume e o scenă, nu e mai puţin adevărat că şi scena e o lume întreagă. Şi încă ce lume! Publicul o cunoaşte doar la lumina rampei, în haine, vorbe, gesturi şi gânduri de împrumut. De multe ori, dacă nu întotdeauna, actorul este şi pe stradă un personaj, dar personalitatea lui adevărată rămâne o necunoscută. Cum s-ar spune, trăieşte în travesti şi trebuie să joace un travesti ca să-şi divulge adevărata persona­litate.
     Au existat şi există mari animatori ai scenei şi ai vieţii teatrale care stăpânesc şi modelează lumea actorimii spre binele şi desăvârşirea ei (se pot cita diverse nume ale unor asemenea animatori-martiri ai pasiunii pentru teatru). Aici s-ar situa şi interesul piesei lui Aurel Baranga, pe care o preia acum şi filmul.
     Autorul cunoaşte foarte bine şi lumea scenei şi pe aceea a spectatorilor. Drama­turgia lui se naşte la confluenţa vitală dintre această artă şi această lume. Ea nu împinge teatrul deasupra ei şi nici pe spectatori deasupra acestui teatru. Nu este o drama­turgie metafizică. Este o dramaturgie constatativă, funcţională, o dramaturgie a unei enorme combustii de vorbe până la aflarea VORBEI. Autorul ciocăneşte în toate direc­ţiile, preia tot ceea ce un univers sonor vehi­culează şi apoi plasează o aparent banală vorbă de duh cu care punctează «o stare de spirit». Preia idei, limbaj, deformări lexicale, chiar «bancurile» de pe buzele oricui, spre a fixa o atmosferă. El îl amuză (îlI şi amuză) pe spectator, dar Baranga declară şi pare că o şi crede: comedia este de fapt o dramă. Şi cu drama nu ne jucăm. Teatrul lui Baran­ga este o dezlănţuire verbală, situaţiile lui sunt create pentru scenă. Fără ca prin aceas­ta să avansez constatarea unor calităţi sau unor defecte, aş spune că teatrul lui Baran­ga nu trăieşte – evident — decât pe scenă. Şi totuşi, iată-l în film. Autorul scenariului rămâne dramaturg, omul replicii pe care o caută, o pregăteşte şi o plasează exact atunci când spectatorul se îneacă şi are ne­voie de o gură de aer. S-a format pentru acest film şi o distribuţie de teatru şi încă una de zile mari (o dată mai mult, se confir­mă mai vechea constatare de nimeni negată: actorii noştri sunt aur): Carmen Stănescu, Beligan, Botta, Vasilica Tastaman, Dinică, Şeptilici, Dem Rădulescu, Giurumia. Sunt actori pe care publicul îi iubeşte şi îi iubeşte pe bună dreptate. pentru că ei sunt un gir şi o bucurie. Aş vrea să amintesc aici, că un mare dramaturg al lumii, Beckett, când s-a apropiat cinematograf, a înţeles să facă mai întâi o schimbare de optică: acest filozof al teatrului, un clasic modern al textului dramatic, s-a transormat în anti-teatralist şi a scris un text de sugestie pentru un mare actor, Buster Keaton, şi pentru o zguduitoare poveste umană, care avea să devină un film mut: FILM (aşa se numea acea peliculă de 23 minute, realizată acum câţiva ani).  L-am simţit acolo pe Beckett, deşi nimic nu amintea de teatru, mai ales de teatrul său.
     Mihai Constantinescu, regizor de film, (al cărui debut în filmul de actualitate, acum câţiva ani, l-am salutat, văzând în el o spe­rantă) ar fi trebuit «să lupte cu teatrul» (cu ce arme?) dacă ar fi vrut să facă film. Dar el a vrut probabil să facă o peliculă. (În istoria filmului, teatrul a fost prezent în fel şi chip: la vremea primelor filme sonore, teatrul se lăsa filmat şi auzit; teatrul a fost şi subiect de film — acel memorabil Totul pentru Eva cu Bette Davis, ce altceva a fost decât un film despre lumea teatrului? Şi ce film! Teatrul a fost filmat în teatru, pentru o suită de filme în amintirea unor mari realizări scenice, piese de filmotecă etc.) Şi în vreme ce astăzi filmul îşi caută definirea sa ca artă drămuind vorba — adică ceea ce se aude, în favoarea a ceea ce se vede — dezvoltând expresivitatea acesteia din urmă pentru a despovăra banda sonoră şi însăşi desfăşu­rarea acţiunii, de cantitatea de peroraţie, ajungându-se chiar până la folosirea replicii numai la pragurile dintre scene, pentru a înlesni joncţiunile — se face un film-teatru.
     Sigur, se va răspunde oricăror obiecţii cu argumentul: aţi văzut cum vine lumea la filmul ăsta? Da. Am văzut. Numai că lumea a venit la o piesă (aş spune la nişte scheciuri), ştiind că i se vor servi câteva glume, sperând să asiste la o comedie, şi e atrasă de o mare distribuţie (în care Car­rnen Stănescu — este la mare înălţime).
     Dar ce constată această lume? În primul rând că mucavaua din decor e mai vizibilă si mai inexpresivă decât pe scenă — ba chiar şi ceea ce nu e decor, tot de mucava pare. Spectatorul reacţionează la unele replici, dar are sentimentul că le-a aşteptat prea mult până să vină, pentru că «traseul» s-a lungit (exterioarele — iată contribuţia «viziunii» cinematografice — sunt parcă lipite, greoaie şi chiar inutile); actorii au tendinţa de a juca nu ca în viată, ci ca pe scenă. Personajele nu există într-un raport de comunicare, ci par desprinse, pregătite doar să fie nişte aparitii şi, bineînţeles, dis­pariţii, pentru ca alt actor să-şi facă numărul. Convenţia scenică cu care spectatorul de teatru e familiarizat de când intră în sală, iată că nu «lucrează» şi în sala de cinema. Imaginea scenică valorifică altfel ansamblul, în timp ce prim-planul cinematografic decu­pează (în cadre fotografice deloc expresive) actori monologând. Pe măsură ce înaintează, acţiunea capătă din ce în ce mai mult un aer artificial (pe care nu-I are pe scenă), un aer adus de întărirea pas cu pas, pe peliculă, a convenţionalismului teatral, consfin­ţit de altfel de invocarea cortinei din final. Şi astfel, în loc ca povestirea din culise să devină o parabolă, ea ramâne o înşiruire de episoade împărţite pe actori-cap-de­-afiş din teatru, exersând arta monologului. Lupta — dacă are într-adevăr loc vreo luptă — filmul o pierde, aşa cum la începuturile sonorului şi ale colaborării filmului cu tea­trul, primul nu se sfia s-o piardă dinainte. Căci în definitiv şi filmul lui Mihai Constan­tinescu — privit sub acest raport — este şi el o peliculă inhibată în faţa teatrului, o peliculă care se multumeşte să se înscrie fără prea mari ambiţii într-o estetică spe­cifică cinematografiei dintre cele două răz­boaie.
     Să ne întelegem: n-am nimic împotrivă să se ia subiecte şi din teatru şi din litera­tură şi din reportaj şi din faptul divers. Filmul se poate inspira de oriunde. Cu o condiţie: să fie film. lertaţi-mi expresia, să fie din ce în ce mai film. Sper că n-o să reinventăm sonorul, ca să ne filmăm teatrul ca acum patruzeci şi ceva de ani!