Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Prea târziu


     Cel dintâi film al lui Lucian Pintilie despre lumea românească postdecembristă este neîndoielnic un film mult aşteptat, un film cu o adâncă gestaţie psihologică. Cineastul face parte din categoria (la noi întru totul restrânsă) a acelor regizori care se bucură nu doar de stima confraţilor de breaslă, ci şi de simpatiile publicului larg (să ne amintim fie şi numai de cozile nesfârşite la Balanţa, de imensul interes declanşat în varii medii socioculturale de cele două versiuni ale ecranizării). Recenta sa realizare soseşte astfel pe un teren îndelung pregătit (inclusiv de către ultimele pelicule semnate de Stere Gulea, la a căror apariţie contribuţia lui Pintilie s-a dovedit, într-un fel sau într-altul, decisivă). Fără a forţa un joc de cuvinte, trebuie totuşi amintit că deşi nu s-a ivit mai devreme, un mesaj emis de Lucian Pintilie nu vine niciodată "prea târziu". Multe dintre cele trăite sau doar observate de noi toţi în convulsivii ani '90 purced abia acum să se decanteze, fără a fi dobândit însă şi acea distanţare temporală absolut obligatorie convertirii în "istorie"; destul de aproape, dar, totodată, parcă încă departe, faptele de viaţă metamorfozate în fapte de artă încep treptat să fie receptate cu luciditatea necesară, fără subiectivisme super­flue.
     Într-o limpede continuare estetică şi idea­tică a unora dintre creaţiile sale anterioare (respectiv De ce trag clopotele, Mitică? şi mai cu seamă Balanţa), în Prea târziu, acest prim opus cu acţiunea plasată în imediata contem­poraneitate, cineastul reia pe alte coordonate unele dintre rostirile sale precedente, încer­când o adâncire a unor gânduri devenite obsesive. Pintilie revine asupra a ceea ce el însuşi definea drept "chestiunea number one (...) a tu­turor filmelor mele", lansând iarăşi o cascadă de interogaţii devastatoare. "Care este strate­gia de supravieţuire a unei comunităţi ome­neşti într-o condiţie de catastrofe înlănţuite, de catastrofă perpetuă? Şi ce anume mai rămâ­ne valid dintr-o comunitate, dintr-o fiinţă omenească atunci când încearcă să se adapteze apocalipsului - concedându-i un statut de nor­malitate când evenimentul stihial devine evenimentul banal, cotidian? Şi în general când anume băşcălia, iresponsabilitatea asu­mată, spiritul macabru al umorului, de care noi românii suntem atât de mândri, încetează să mai fie un scut invulnerabil?", se întreba Pinti­lie în urmă cu câţiva ani, se întreabă încă şi astăzi şi va continua după toate probabilităţile să o mai facă şi în viitor.
     Noul "apocalypse now" ni se dezvăluie brutal, sub înfăţişarea unei comunităţi minereşti încremenite într-un stadiu evolutiv de ca­păt de secol XIX, într-o Românie a sfârşitului de mileniu. De fapt, în Prea târziu totul pare a se fi sfârşit, într-o resemnare fără ieşire. Şi mina ce-şi întinde pe zeci şi zeci de kilometri tentaculele unor galerii secătuite şi inutile, şi apa care nu mai curge ("apă rece pân' la zece!"), şi speranţa unor fiinţe abrutizate, imbecilizate, dezumanizate. Mizeria morală şi materială este terifiantă. Imagini de coşmar ale puţurilor pline ochi de noroi, ale meselor luate laolaltă de oameni şi şoareci, ale duşuri­lor demne de lagărele de concentrare se înti­păresc adânc pe retină (şi graţie rafinamentu­lui operatoricesc etalat de Călin Ghibu, capa­bil să-şi adapteze perfect uneltele unor solici­tări stilistice ce-i sunt mai puţin proprii). E un naturalism crud, al sordidului şi al promiscuităţii pe care Pintilie ştie să-l orchestreze ca  nimeni altul şi care atinge acum treptele de sus pe scara esteticii urâtului şi a kitschului.
     Cruzimea şi violenţa reprezintă elemente constitutive absolut fireşti ale acestui infern. Din nefericire însă, tocmai aici, tocmai în momentele (esenţiale) ale configuraţiilor conflic­tuale, se aglutinează şi neîmplinirile filmului. Trama cu tentă poliţistă, în speţă ancheta întreprinsă de un procuror (interpretat cu aplomb de Răzvan Vasilescu, care izbuteşte cel mai "rotund" rol al carierei sale cinematografi­ce), ce caută a afla un criminal ascuns în tene­brele adâncurilor şi descoperă (oare?) ramifica­ţiile unui sistem opresiv organizat, nu are nici vigoarea subiectelor de gen, nici adecvarea deplină la temă. Sau, altfel spus, parafrazân­du-l pe D.I.Suchianu, între "scenariul de temă", alcătuit din "explozii de frumuseţe, emoţie şi adevăr" şi "scenariul de subiect", cel dorit a fi "curgător ca un fluviu", există incom­patibilităţi de substanţă, cu conotaţii greu acceptabile. Pe de altă parte, incertitudinile din planul construcţiei dramaturgice lasă loc anumitor ambiguităţi (voite cumva?), atât în privinţa situaţiilor, cât şi în cea a personajelor implicate, suspansul neatingând decât arareori parametrii de tensiune necesari, în timp ce finalul reclamă imperios o "poveste bis" mai inspirată şi mai verosimilă.
     Operă cinematografică cu secvenţe admira­bile (unde "gheara leului" pătrunde până la os), dar şi cu altele prolixe, Prea târziu nu reuşeşte să atingă o adevărată organicitate de ansamblu. "Autor de film" în sensul profund al accepţiu­nii, Pintilie este totodată un regizor cu consec­venţa transpunerilor cinematografice ale opere­lor literare sau, mai precis, un autor de ecrani­zări. Aidoma lui Visconti. Numai că, spre deo­sebire de acesta, care avea lângă el adaptatori de calibrul unor Enrico Medioli sau Suso Cecchi D'Amico (şi nu i-am amintit decât pe doi dintre membrii echipei de profesionişti ai scrisului pentru ecran, ce au slujit cu statomicie cauza maestrului italian), cineastul român se află mai totdeauna singur sau aproape singur în faţa foi­lor de hârtie obligatoriu premergătoare asaltului camerei. La Prea târziu i-a stat alături, în calitate de coscenarist, debutantul Răsvan Popes­cu, din al cărui volum "Subomul" (nemenţionat pe generic) se trage filmul. Deşi nu lipsit de unele însuşiri, demersul proaspătului intrat în arenă rămâne însă acela al unui începător. Cu aproape trei decenii în urmă, Lucian Pintilie îşi asumase un risc similar, apelând la nuvela unui cvasinecunoscut pe atunci, Horia Pătraşcu. Rezultatul? O capodoperă a ecranului naţional, pe nume Reconstituirea. Dincolo de (i)relevanţa oricăror posibile comparaţii, consideraţii ori concluzii, o întrebare, totuşi: unde găsim "un" Suso Cecchi D'Amico pentru Lucian Pintilie? Până nu va fi "prea târziu".


 
 
 
(ProCinema, septembrie 1996)

Tags: cronica de film, lucian pintilie, olteea vasilescu, prea tarziu

Comments: