Dincolo de ecourile imediate de presă şi reacţiile spectatorilor, valoarea unui film se validează în proba decisivă a timpului. Cum se comportă un film la 40 de ani de la premiera sa? Care este secretul supravieţuirii sale în timp? O creaţie realizată în timpul războiului când condiţiile camuflajului şi restriştilor de tot felul transformau munca de realizare a unui film într-un act de eroism nu numai cultural, un film creat cu credinţă şi vocaţie ajunge până la noi fără fard şi fără riduri, aducând cu sine o tinereţe de spirit şi o profunzime a expresiei artistice demne de galoanele unei capodopere. Pentru că
Noaptea furtunoasă şi creatorul ei,
Jean Georgescu, au intrat definitiv în patrimoniul culturii naţionale. Opera şi creatorul au instituit pe pelicula de celuloid un „monument Caragiale” neegalat până astăzi. Cinefilii şi breasla n-au pierdut prilejul să omagieze capodopera şi să-l sărbătorească pe creator. Filmul-evocare pe care vi-l propune memoria mea afectivă este realizat la o masă de montaj imaginară, adică acolo unde libertatea de asociere a unor secvenţe aparent disparate îşi află un sens în respectul pentru valoare şi dragostea pentru creaţie.
Iată-l deci pe Jean Georgescu, octogenarul nostru concetăţean, străbătând astăzi ca şi ieri Bucureştiul pe una dintre arterele sale principale. Să spunem Calea Victoriei (să fie oare întâmplător că plimbarea sa zilnică îl atrage mereu prin locurile „de baştină” ale cinematografului românesc?!). Ţinuta sa impecabilă, mersul impozant, întotdeauna cu pălărie şi mănuşi - însemnele vestimentare ale unei nobleţi de care nu s-a dezis nici când i-ar fi fost favorabil s-o facă -, privirea sa scrutătoare şi generoasă, salutul său jovial făcând din fiecare bucreştean pe care-l întâlneşte, un prieten, „un amic” cum îi place să spună. Îl auzim derulând povestea
Nopţii furtunoase aşa cum a fost ea realizată acum 40 de ani, evocarea nostalgică a unei tinereţi frământate şi animate de patimă şi credinţă în cinematograf. Să-i dăm cuvântul nu însă înainte de a-l avertiza pe cititor că vom încerca un montaj „în paralel” juxtapunând relatarea meşterului, câtorva dintre cele mai semnificative momente ale sărbătoririi operei şi creatorului în cadrul obştii profesionale .
- „Când m-am gândit pentru prima dată să ecranizez „O noapte furtunoasă”? Era prin '41. Mă întorsesem din Franţa şi nu prea făceam nimic. Într-o zi treceam pe un maidan. Eram cu cineva. Şi zic: iată trebuie să fie tot din maidanul lui Bursuc pentru că Burauc acesta avea un consorţiu de maidane.
- Auzi, de ce nu scrii un scenariu după „Noaptea furtunoasă”? .
- Nu interesează pe nimeni, cred, o lume de mahala. Dar ideea nu e rea. Tot n-am ce face şi stau toată ziua prin cafenele cu Jean Mihail şi alţii. Ia să mă apuc eu să scriu asuns de lume câte ceva. După vreo două luni de la această întâmplare am început să scriu la scenariu. Întâi am făcut investigaţii. Îmi place să fac investigaţii când mă apuc de un scenariu. Să caut, să ştiu pe unde merg. Dacă s-ar putea chiar să văd tot ca să pot să-mi instalez aparatul unde cred eu că e bine.”
Aici aş insera câteva cadre din
Noaptea furtunoasă - să zicem citirea ziarului de către Ipingescu sau rondul de noapte al lui Jupân Dumitrache - pentru a face trecerea la scena emoţionantă a sărbătoririi maestrului de către colegii de breaslă, elevii săi de ieri şi cei de mâine. Gestul de preţuire al
Malvinei Urşianu:
„Suntem fericiţi că, iată, cinematografia noastră a găsit în sfârşit prilejul să-l omagieze, nu aşa şi atât cât s-ar cuveni, dar totuşi să-l omagieze pe regizorul Jean Georgescu. Ceea ce cinematografia noastră îi datorează este încă nestudiat, dar viitorul o va face, El a creat un anume stil de cinematografie, dar mai ales, şi asta e cel mai important lucru, un anume stil de a fi cineast. Pot să spun că în calitate de fostă elevă a lui Jean Georgescu, noi şi toţi ceilalţi care i-am fost elevi îi datorăm faptul că ne-a învăţat că a fi cineast nu este o profesie ci este o credinţă, este o religie. Tinerii care vin spre această activitate păşesc către o viaţă care nu este cea a răsfăţului ci este cea a renunţărilor şi a sacrificiului. Dacă porneşti în cinematografie cu această filozofie, cu această concepţie despre menirea ta ca cineast, drumul îţi este mai simplu, ştii că nu ai nimic de câştigat şi că ai totul de dat. Pentru asta vii aici. Aceasta ne-a învăţat dintru început Jean Georgescu. Şi trebuie să-i mulţumim că am ştiut-o din prima zi a profesiei noastre. Viaţa şi activitatea lui au fost şi sunt un permanent exemplu de sacrificiu şi renunţare.”
Îl vedem din nou într-una dintre plimbările sale cotidiene. Aceeaşi ţinută, acelaşi zâmbet, acelaşi salut. „Bună ziua maestre!” Şi-l auzim iarăşi:
- „Eram într-o zi la «Cafe de la paix» atualul „Simplon”. Beam un capuţiner. Mă gândeam la iarna care o să vină. Când deodată îl văd intrând pe Nelu Cantacuzino. Înalt, voinic, jovial.
- Ce faci domnule Georgescu?
- Ce să fac, şomez. Nu fac nimic,
- Păi, se poate? Şi dintr-una într-alta, îi spune că a scris un scenariu după „Noaptea furtunoasă”.
- Ştiu.
- Da, dar al dumitale este mai bun.
Ei, când auzi asemenea cuvinte rare, cum să nu-ţi facă plăcere?!
- Vrei să-l faci?, continuă Nelu Cantacuzino (el era pe atunci director la Oficiul Naţional Cinematografic).
- Da, dar cu ce să-l fac. Nu există nimic aici.
- Eu îţi aduc tot ce vrei. Vii mâine la mine la birou şi aranjăm tot ce-ţi trebuie. Şi aşa a fost. M-am dus a doua zi la el şi am semnat contractul. Acum după 40 de ani trebuie să vă spun că el este relizatorul moral al Nopţii. Să avem curaj, să avem caracter şi să spunem adevărul. Păcat că nu se mai găseşte printre noi Ion Cantacuzino, acest om de valoare şi cineast convins totodată. Un adevărat animator cinematografic. Dacă nu era el, filmul nu se făcea. Mulţumesc destinului, ca să zic aşa, că am avut norocul să-l întâlnesc. Cinematografia românească cred că trebuie să-i fie recunoscătoare.”
Tinerii învăţăcei în ale regiei de film, studenţii de azi de la I.A.T.C., îl recunosc pe meşter ca profesor şi mentor.
„Mult stimate tovarăşe profesor, i se adresează studentul
Nicolae Caranfil. Să nu va miraţi. Fără să ne fi ţinut vreun curs, noi învăţăm enorm de la dumneavoastră. Filmografia Jean Georgescu este o lecţie esenţială şi aceia dintre noi care nu vor lua note profitând de faptul că nu staţi la catedră, vor pierde. Se vorbeşte despre dumneavoastră ca despre un clasic în viaţă. Pentru noi însă clasicii sunt îngheţaţi. Vanitatea noastră de genii în faşă ne orientează spre moderni, spre cei în pas cu timpul. Îngăduiţi-ne deci sa vă scoatem de la clasici şi să vă mutăm la moderni, printre cei care ne influenţează formarea. Putem face acest transfer liniştiţi, fără temeri. Filmele dumneavoastră n-au riduri, n-au parfum desuet, n-au modă. Sunt filme ale zilei de azi. Există atâtea notorietăţi în lumea celei de-a şaptea arte ce şi-au pierdut actualitatea fiind prizonierii timpului lor, înecându-şi creaţia în manierisme de stil ce par astăzi ridicole. La dumneavoastră suntem fericiţi să o spunem, artistul nu s-a pus nici un moment înaintea artei sale. Exigenţele faţa de film au fost mari şi esenţiale. Să fie adevărat, sa fie organic, să fie simplu. Şi abia de aici încolo putea scăpăra imaginaţia, putea exploda umorul şi inventivitatea vizuală. putea lua naştere spectacolul în cel mai bun sens al cuvântului.”
Din nou cu Jean Georgescu la o plimbare pe Calea Victoriei de azi ascultându-l cum deapănă amintiri de acum 40 de ani:
- „Filmul l-am început în stare de război. Camuflaj, clopotele mitropoliei în caz de vizite nocturne. Cu ocazia asta a trebuit să fac tăieturi în scenariu. Trebuia să fac o scenă venind de la tribunal, după ce a divorţat Ziţa, în tramcar. Pe o stradă pietruită, vai de capul ei, şi cu un violonist sau doi alergând după tramcar, cântând cu viorile lor. A trebuit să tai. Se petrecea noaptea şi nu aveam cum să filmez cu reflectoare din pricina camuflajului. Costa de altfel şi mult să pavez o stradă pentru această scenă. A trebuit apoi să tai o scenă din cauza unui actor cu care nici acum nu sunt prea bine sufleteşte cu el. Trebuia să demonstrez eu mie şi spectatorului de ce Veta şi Chiriac îl protejau pe Spiridon. Şi găsisem o scenă foarte interesantă. Spiridon intra pe neanunţate în cameră la Veta. Acolo Veta era de gâtul lui Chiriac. Spiridon a văzut. Veta i-a spus: i-a intrat un pai în ochi lui Chiriac, măi Spiridoane. Spiridon pleca râzând pe sub nas. Mai târziu, demonstraţia continua cu o scenă în care apărea Demetru. Demetru pleca într-un turneu şi mai avea 4 ore până pleca la gară. Am turnat o scenă în care el bate sus, auzea că vine Jupân Dumitrache, lătrau câinii. După ce am terminat scena asta i-am spus:
- Stai dragă Demetrule, am, o scenă care nu durează mare lucru, ai şi citit-o, o ştii. Aveam o scenă în care-l chema pe Spiridon şi-l întreba:
- Mă, ce ai văzut tu acolo când ai intrat?
- Păi ce să văd nene, ştii 'mneata.
- Dar tu mai tragi ţigări, te-am prins eu... Făcea şantaj lui Spiridon că fumează şi că Jupân Dumitrache ştie papara lui. Demetru n-a vrut să stea deloc şi îl pârăsc în faţa dumneavoastră şi în faţa tuturor care mă întreabă. Aşa ceva nu se face. Dar mi-am zis mai târziu că el este actor de teatru, de fapt. Şi actorul de teatru nu-i înţelege pe realizatorii de cinema. E o mare diferenţă între cinema şi teatru. Aş putea să spun că cinematograful trebuie să înceapă să fie o ştiinţă.”
În acest punct al evocării noastre aş introduce câteva cadre de la „Iunion” baletul de priviri dintre Jupân Dumitrache, Rică Venturiano şi Ziţa, intersectate de cupletul vestitului Ionescu. Lor le-ar urma câteva imagini cu urări şi cu şampanie, adică Jean Georgescu sărbătorit de colegi în 1983. Şi în continuare, câteva vorbe de duh din partea Ecaterinei Oproiu:
„Vreau să vă mulţumesc pentru că nu v-aţi dizolvat. Adică nu aţi luat forma vasului în care aţi fost turnat, că nu aţi luat forma pereţilor pe lângă care aţi trecut, nici culoarea lor. Pentru că aţi fost Jean Georgescu, sunteţi Jean Georgescu şi veţi fi Jean Georgescu cu umbrelă (n-o văd aici), cu ciorapi de mătase şi cu pălărie Eden într-o epocă în care emblema era cozorocul, emblema progresului. Ai cozoroc eşti progresist, n-ai cozoroc nu eşti progresist. Aţi purtat pălărie Eden fiind progresist în anii în care se cam judeca după cozoroc. Aţi rămas deci
Maiorul Mura, aţi rămas deci părintele
Nopţii furtunoase şi aţi rămas şi
Directorul nostru. Sunteţi directorul nostru, sunteţi directorul nostru general, directorul general al comediei româneşti, dar spre deosebire de alţi directori generali tov. Jean Georgescu, maestrul, este directorul general care nu va mai fi rotat niciodată. Este directorul general pe viaţă al comediei româneşti.”
O pălărie, o umbrelă şi zâmbetul numit Jean Georgescu. Aparatul îi urmăreşte mersul şi îi descoperă treptat statura trecând în revistă aceeaşi Cale a Victoriei pe care o străbate de ani de zile. Planurile de azi se anşenează cu cele de-acum 40 de ani - cadre din film, să spunem, „urmărirea pe schele” sau jurămintele Vetei şi ale lui Chiriac: „Îmi iau viaţa să ştii să n-am parte…”
„Distribuţia într-un film este partea cea mai dificilă - ne spune maestrul. De făcut oricine poate face un film. Dar cinematograful este o ştiinţă. Trebuie să ştii ce-i place publicului, trebuie să-i cunoşti pulsul, să ştii ce gândeşte lumea, să ştii spă faci un decupaj de aşa natură încât pe cutare actor să-l avantajezi sau nu … Vreau să spun deci că distribuţia intră în această catagorie a ştiinţei cinematografice. Ajungi să o ştii foarte târziu şi nici atunci nu ştii nimic. Ţi se pare că o ştii. Am început să fac probe. Am tras peste 1000 m de negativ la probe. Cea mai dificilă probă pentru mine a fost Ziţa şi Veta. Eu am vrut să semene. Era uşor, nu? Mai întâi am vrut să le iau pe Lulu Nicolau şi Gica Zaharia. Semănau. Sau pe Florica Demion, care pe atunci era o mare vedetă de teatru şi pe Elvira Godeanu. Şi ele semănau. Dar Godeanca, cum îi spuneam eu, n-a mai putut să turneze. Mă hotărâsem la Florica Demion, dar trebuia s-o caut pe Veta. Am tot căutat până am ajuns la cinematograful, pe atunci „Marna”, unde juca trupa lui Titi Mihăilescu. Şi unde juca o actriţă pe nume Maria Maximilian, pe care o ştiam de tânăr când juca la „Franklin”. Lumea era înnebunită după ea. Era drăguţă, blondă, avea o voce puţin nazală. Începe revista. La un moment dat o văd intrând în scenă pe Maria Maximilian îmbrăcată în negru de sus până jos cu mâna în şold. Sala izbucneşte în aplauze. Vine în faţa rampei, se uită la lume lung şi zice: «Mucles!». Vă închipuiţi cum a mers «muclesul» acesta acolo în Matache Măcelaru. Asta e, zic. Are nerv. Pe da altă parte era şi cristalină. Veta mea ştii cum e, ruşinoasă. Am chemat-o la probe. Avea o figură candidă, o voce care era şi nu era de mitocancă. Trebuia să interpreteze o scenă în care Chiriac o săruta. Vedeam că era pe acolo şi un medic ofiţer care se tot uita când făceam probe. După ce i-am spus că a reuşit la probe, Mariusica Maximilian îmi spune că nu poate să joace în film că nu o lasă logodnicul.
- A văzut că mă sărut cu Demetru şi nu mă lasă, e gelos…
Eram nenorocit. Abia o găsisem, acum ce mă fac. Insist. Nimic. O caut pe sora ei, actriţă şi ea, o rog să intervină. Nu ştiu ce s-a întâmplat că peste câteva zile vine sora ei şi-mi spune:
- Gata. I-am dezlogodit.
Asta s-a întâmplat cu Mariusica Maximilian. Pentru Rică Venturiano, după toate consiliile, l-am chemat mai întâi pe
Birlic. Era un actor cunoscut. Mă gândeam că o să vină toată lumea să-l vadă. Dar pe urmă mi-am dat seama: cum o să-l iubească Ziţa pe el. Nu se poate. Trebuie să găsesc un băiat mai rafinat, mai... M-am dus atunci să văd un spectacol la Teatrul de pe Sărindar, Teatrul lui Iancovescu. Se juca o piesă cu
Radu Beligan şi
Marcel Anghelescu. Mi-a plăcut Beligan. Asta-i „maţe fripte, coate goale” zic, acesta-i ce-mi trebuie. Nu-i prea frumuşel, dar drăguţ şi tinerel era. L-am chemat. Perfect, nici o greşeală.”
Tinerelul de ieri, marele actor de azi, mărturiseşte o senzaţie ciudată la reîntâlnirea cu debutul său cinematografic de acum 40 de ani. Alături de el Maria Maximilian, monteuza Lucia Anton, inginerul de sunet Aurel Mâşcă, retrăiesc şi ei poate momente asemănătoare.
„Trebuie să vă spun că nu îmi face nici o plăcere să revăd filmele în care am jucat. Iar la o distanţă atât de mare lucrul devine aproape straniu. Faptul că nici o celulă din personajul care exista atunci nu mai există astăzi, mă face să-l privesc ca pe un om străin. E straniu să-ţi vezi tinereţea conservată într-o cutie de celuloid. Iarăşi mi se pare foarte curios că acest prim rol al meu în cinematografie a rămas, de fapt, cea mai bună realizare a mea. Nimic n-a întrecut-o ulterior. Şi asta se datoreşte pur şi simplu geniului cinematografic al lui Jean Georgescu. Pentru că tot ce am reuşit să fac acolo este opera lui. Eu nu ştiam aproape nimic în această meserie, mi se părea straniu că în prima, zi de filmare am apăsat clanţa să intru în dormitorul Vetei şi am închis uşa pe partea ailaltă peste trei luni. Aşa ceva nu era de conceput, asemenea. lucruri nu intrau în structura meseriei mele actoriceşti: pas cu pas l-am ascultat pe Jean Georgescu cu sfinţenie pentru că mi-am dat seama că avea geniu în cinematograf şi că nu trebuie să-i ies din vorbă nici la o clipire de ochi. Lui îi datorez acest succes. Dacă îmi pare rău de ceva este că această colaborare a durat puţină vreme, am mai făcut un singur film împreună şi pe urmă cinematografia românească nu a ştiut să-l folosească aşa cum ar fi trebuit. Iarăşi mi se pare straniu că un film ca acesta, care după 40 de ani e la fel de viu şi de strălucit, făcut în nişte condiţii absolut de necrezut, într-un studio mic, în condiţii tehnice primitive, reuşeşte să străbată deceniile, în vreme ce producţii cărora li se alocă milioane şi milioane şi armate de cai şi herghelii, mor în seara premierei. Aici a fost o întâlnire fericită între un scenarist de geniu - Ion Luca Caragiale - şi un cineast de geniu - Jean Georgescu.”
Să rememorăm aici panoramicul lung de pe maidan, când Ziţa se îndreaptă spre casă însoţită de Spiridon sub privirile admirative ale lui Venturiano sau secvenţa pătrunderii lui Rică, din „eroare”, în dormitorul Vetei: Angel radios, când te-am văzut întâiaşi dată ...
„Am început să filmăm spre toamnă târziu. Era deci prin '42. Dacă nu era camuflajul, vroiam să fac tot cartierul Catilina. Am făcut o machetă superbă dar trebuia să folosim reflectoare şi nu se putea. Era stare de asediu. A trebuit să filmez toate exterioarele în studioul acela mic din strada Wilson.
Doar câteva exterioare am filmat ziua prin cartierul Văcăreşti. Am filmat aşa 61 de zile. Pentru că, după ce filmam, urmau zile întregi ca să dărâmăm ce am filmat şi să construim alt decor. De fapt, aceste 61 de zile s-au desfăşurat pe parcursul a 6-7 luni. Premiera filmului a avut loc la 22 martie 1943 la cinematograful „Aro”. Era o lume pe stradă, jandarmerie, ce toalete, ce lux în sală. Numai eu eram cel zgribulit. cel mai enervat, cel mai cu emoţii... Şi uite aşa v-am spus o poveste de demult …”
Regizorul, maestrul, înconjurat de colegii de breaslă, de cinefili, de toţi cei care îl iubesc şi îl stimează. „Cel mai iubit dintre regizori, unul dintre acei oameni care au făurit această frumoasă meserie în care trăim noi astăzi, oameni cărora le datorăm stima, respectul, dragostea noastră” cum spunea
Ion Popescu Gopo, el însuşi tânăr învăţăcel pe platourile
Nopţii furtunoase. O cinematografie care îşi omagiază maestrul pentru tinereţea artei sale, dă ea însăşi dovadă de tinereţe spirituală.
Un film fără nici un rid la 40 de ani de la premieră.
Tot fără nici un rid şi creatorul ei, un om ajuns în preajma împlinirii a 80 de primăveri.
Omagiu tinereţii!
