Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Ştefan Iordache - Portretul lunii


„Să fii cel mai bun este o dorinţă firească. Depinde prin ce mijloace ţi-o împlineşti…”
Destins şi bine dispus — deşi venea de la „lecţia de violoncel”, despre care aflu că e mai greu de învăţat decât pianul — agreabil prietenos — deşi tocmai urmează să dea un interviu iar lui nu-i plac interviurile, ştiu — fermecător, cum numai el poate să fie când vrea. Ochelarii, mustaţa şi tunsoarea „demodată” îl plasează în alt timp: cel al personajului pe care îl va interpreta în filmul lui Dan Piţa — despre care, mă avertizează, nu vom vorbi. Rămân cu ce am apucat să aflu: în acest film va cânta la violoncel, nu la pian ca în Noiembrie, ultimul bal. Rămâne să vorbim despre altceva. De pildă, despre starea — excelentă — în care se află: de linişte interioară, de aşezare, de siguranţă. De unde „i se trage”?
— Ştiu eu? pesemne că din muncă. Muncesc foarte mult. Îmi găsesc rostul pe pământ... Deşi, dacă prin absurd, să zicem, mâine n-ar mai exista nici teatrul nici filmul aş suferi, desigur, dar n-aş muri... Imediat după Revoluţie am avut chiar un moment când am zis: Gata! Mă las de meserie! les la pensie...
Un actor ca el la pensie! De ce atâta grabă?!
— Un actor grăbit să iasă la pensie... Cred că m-am speriat un pic. Revoluţia asta — pentru care ar trebui să-i mulţumim lui Dumnezeu că s-a întâmplat — a produs, totuşi, o bulversare nu numai socială care a atins şi sistemul de lucru în teatru. Valorile s-au împrăştiat care încotro, au apărut mici discriminări pe criterii politice; chiar şi publicul a fost „atins”, într-un fel. Spectatorii care ne îndrăgeau înainte de '89, ne-au uitat imediat „după”. Au uitat, brusc, de unde au primit o rază de lumină şi de căldură, au uitat cine le-a întins o mână în întunericul care ne înconjura pe toţi. Şi n-ar fi trebuit. N-ar fi trebuit să uite că în acele vremuri teatrul şi filmul au ţinut steagul sus, au făcut poate cea mai adevărată disidenţă — ca să folosesc un termen foarte la modă... Se vede că aşa e făcut poporul ăsta: să uite. Acum, eu nu vreau să mă răfuiesc cu publicul. Nici n-ar fi drept. În măsura în care noi i-am intins o mână şi el ne-a întins nouă o mână, atunci. Altfel, nici n-am fi putut exista. Vreau să spun doar că reacţia lui m-a mâhnit. M-a făcut să mă simt inutil. De aici ideea să ies la pensie. Dar m-am răzgândit repede. Se vede că nu m-a lăsat orgoliul. Sau nevoia. După ce o faci treizeci de ani, meseria asta devine chiar o nevoie. Ca aerul. O faci, cum respiri. E un reflex, aproape... Se poate să mă fi gândit şi că mai am ceva de spus — deşi am scormonit destul de mult în mine — Dumnezeu ştie... Dar uşor nu este. Noi, ăştia, trecuţi de cincizeci de ani, trebuie într-un fel, s-o luăm de la capăt. Trebuie să ne recâştigăm publicul...
— Să câştigaţi un public nou, poate. Cel vechi nu v-a părăsit. Interviul nostru este o dovadă: el „se întâmplă” la cererea cititorilor, deci a publicului.
— Da? Nu ştiam. Oricum, avem de câştigat publicul tânăr. El este baza. El umplea, „înainte”, sălile de spectacol şi cinematografele. El ar trebui sa fie şi acum „publicul nostru”... Nu ştiu dacă se mai poate. Concurenţa cu filmul străin este foarte mare şi puţin neloială. Cum să înfrunţi cele 38 de canale t.v. — ca să nu mai vorbim de casetele video! Cum să învingi comoditatea spectatorului? Chiar dacă o înţeleg, ca om, ca artist eu trebuie să mă lupt cu ea. E o bătălie. Trebuie s-o ducem. Trebuie să avem răbdare. Să nu dăm înapoi. Să punem umărul ca să meargă căruţa asta înainte. Teatrul, filmul... Cât mai putem. Cât ne mai ţine mintea. Încet−încet, poate că lucrurile se vor schimba. Cu timpul...
— Timpul schimbă multe, e drept. Cu ani în urmă îmi spuneaţi, cu argumente solide, că iubiţi mai mult teatrul. Socoteaţi că filmul nu are nevoie de dumneavoastră. „Nu încă — spuneaţi —
poate mai târziu, când am să devin mai înţelept”. V-a mai schimbat timpul...
— Nu ştiu ce am înţeles eu atunci prin înţelepciune. Cunoaşterea te poate face mai înţelept — dacă ai datele, din naştere. Sigur că acum cunosc mai mult din viaţă. Dar nu ştiu dacă sunt mai înţelept. M-oi fi schimbat... Toţi ne schimbăm. Dar convingerile mele în ce priveşte teatrul au rămas aceleaşi. Şi acum iubesc mai mult teatrul. E cald, e viu, se întâmplă acum — spre deosebire de film care se poate întâmpla oricând şi oricui. Orice actor poate face film, dacă un regizor are ambiţia să-I distribuie. S-a şi dovedit — cu rezultate bune sau cu căderi spectaculoase, s-a dovedit. Ceea ce ştiu este că, film sau teatru, meseria asta trebuie făcută cu multă rigoare, cu mare atenţie şi cu înţelegere… Poftim? Şi cu talent, sigur! Dar noi toţi zicem că avem talent. Fiecare încearcă „doar” să găsească scânteia sau flacăra, cum să-i spun? — care îl face vizibil... Pe timpul când spuneam că nu sunt actor de film, nici nu prea făceam film. Făceam mult teatru. Şi nu ştiam să mă împart. Acum cred că sunt mai ordonat. Deşi joc în trei teatre — „Titus Andronicus” la Craiova, „Fuga” la Teatrul de Comedie şi „Prinţul negru” la Nottara, uite că mai găsesc timp şi pentru film. Am făcut Vinovatul cu Alexa Visarion, Hotel de lux cu Dan Piţa, Cel mai iubit dintre pământeni cu Şerban Marinescu. Dar am făcut film şi înainte de '89. Ce-o să fie de acum înainte? Chiar nu ştiu! Nu sunt bani. Filme se fac puţine — aproape ca pe timpul când am debutat, cu Străinul. În '63. Nu ştiu, mai ales, ce-o să fie cu cei vreo trei sute de actori care ies acum. Mulţi dintre ei sunt foarte talentaţi. Chiar în „Fuga” am şansa unor parteneri tineri — vreo şase — ex-tra-or-di-nari. Deci, talente există. Problema este: ce vor face?! Dintotdeauna şi teatrul şi filmul au „cerut” vedete, iar pe lângă ele puteau să existe şi tinerii. Eu am debutat alături de Calboreanu, Ciubotăraşu, Fory Etterle, „monştri sacri”, toţi...
— Şi dumneavoastră aţi devenit un „monstru sacru”...
— Nu ştiu ce am devenit... Sigur este că sunt unul din „bătrânii” preocupaţi de soarta tinerilor. În mod egoist, aproape. Ca artist, nu pot exista fără ei. Cred, cu tărie, că un talent mare răzbeşte orice ar fi. Tinereţea învinge întotdeauna. E o lege a naturii. Dar eu mai ştiu şi că atunci când „bătrânii” se fac ai dracu', din disperare, încep să pună piedici celor tineri. Mi s-au pus şi mie. Sper să nu devin niciodată un astfel de „bătrân”. A! Că voi încerca să fiu foarte bun, cel mai bun, dacă se poate, e altceva. Este o dorinţă firească. Depinde prin ce mijloace ţi-o împlineşti. Concurenţa trebuie să fie întotdeauna cinstită... lar eu nu sunt un „disperat”. Liniştea asta care ziceaţi că se simte la mine acum am avut-o întotdeauna. Şi poate că nu linişte e cuvântul. Libertate interioară se potriveşte mai bine. Am avut-o întotdeauna, o am şi acum. Niciodată nu m-am simţit constrâns, ca artist. Sigur, cenzura m-a înnebunit şi pe mine ca pe toată lumea. Dar am încercat să o păcălesc. Era o luptă. Frumoasă. Acum, cenzura aceea — politică — nu mai există. Acum, te cenzurează publicul. „Ce-mi dai, ca să mă ridic din fotoliu, din faţa televizorului cu 38 de canale şi să vin să te văd pe tine? Ce-mi oferi, să merite osteneala?” Există oare cenzură mai dură decât cenzura publicului? Nu cred. Pe asta nu ai cum s-o păcăleşti. Şi acum, de fapt, tot la tineri mă gândesc. Pentru ei, lupta abia începe. Eu ce am avut de spus, am spus. Dacă voi mai voi şi dacă mi se mai oferă şansa să spun — să mai spun — e bine. Dacă nu, nu. Eu nu mă „agăţ” de meserie. Rămân atâtea lucruri pentru care merită să trăieşti pe lumea asta! Familia. Prietenii. Femeile. Oamenii, pur şi simplu. Pentru cine nu mă cunoaşte poate o să pară ciudat ce spun eu acum, dar ce iubesc mai mult şi mai mult pe lumea asta sunt oamenii. Îmi place să fiu înconjurat de oameni. Îmi place, sigur, să am şi momentele mele de singurătate. Îmi sunt necesare: ele îmi alimentează dragostea de oameni. Dar ştiu că singur nu pot exista. Nimeni nu poate exista singur pe lume…
— Ciudată fiinţă actorul, domnule lordache. Oricât ar zice cineva că vă cunoaşte, ceva rămâne mereu tainic…
— Botta spunea: „Domnule, meseria asta este o taină...” Se vede că ceva din taina asta se răsfrânge şi asupra fiinţei noastre. E o meserie dumnezeiască, iar Dumnezeu e de nepătruns. Sigur că există şi o tehnică a meseriei, dar nu şi un „desen” al ei. Dacă ar exista un desen, l-aş putea arata unui tânar si i-aş spune: „Uite, asta este schema meseriei. Dezvoltă-te pe ea!” Dar nu există. Eu nu pot spune cum o fac. Am nişte date, desigur. Unele le ştiu, altele le simt, le intuiesc sau le visez, doar. Nu le pot spune. Şi chiar dacă aş putea, n-ar folosi nimănui. Ele sunt ale mele. Nu se potrivesc altcuiva. În principal — pentru mine — rămâne însă neputinţa de a explica meseria. Se prea poate să existe în fiecare artist un fel de comutator care, la momentul potrivit, aprinde lumina. Cine apasă pe el? Îmi place să cred că Dumnezeu. Deşi, în orice om există şi Dumnezeu, şi Diavolul. Binele şi Răul, nu? Noi lucrăm cu amândouă. E ca o punte, aşa, pe care trebuie să mergi şi te sprijini în dreapta de Dumnezeu iar în stânga de Diavol... Să te faci frate şi cu dracu' până treci puntea este o chestiune dialectică. Dacă la capătul punţii se află ceva care să merite frăţia asta. Numai că tu, atunci când o faci, nu ştii dacă merită sau nu De obicei crezi că merită... Tradus în limbajul nostru, al actorilor, se spune aşa: „Ei, a avut şi succese şi insuccese”. Ceea ce, de altfel, eu cred că e foarte bine. Insuccesul este un lucru necesar. Te aduce cu picioarele pe pământ. Te trezeşte. Pentru că de multe ori meseria asta te aruncă undeva sus, sus, sus. Dar abia când ajungi acolo îţi dai seama că mai e până sus. Mult. Uneori foarte mult. Din pricina asta perfecţiunea nici nu există în meseria noastră. A! Să tinzi către perfecţiune, nu te împiedică nimeni...
— Vă doresc să „tindeţi” cât mai des. Tradus în limbajul dumneavoastră, al actorilor, ar fi: multe roluri bune.
 
 
(Noul Cinema nr. 8/1995)

Tags: eva sirbu, interviu, portret, stefan iordache

Comments: