Marius Stănescu - Portretul lunii

„Când eşti tânăr totul e important.”
     În seara acordării premiilor „Pro Victoria”, pe scenă au urcat, cot la cot, doi actori tineri — Cristian lacob şi Marius Stănescu. Amândoi au primit „Placheta pentru cel mai convingător debut”. Amândoi au debutat într-un film de Nicolae Mărgineanu. Cristian lacob în Priveşte înainte cu mânie, Marius Stănescu în Undeva, în Est. Cu Marius Stănescu aveam întâlnire chiar peste două zile. A picat bine. E plăcut să începi o discuţie cu „Vă felicit!”. E plăcut să ai de-a face cu un învingător, un om „în sărbătoare”. Învingătorul însă este de părere că:
— Sărbătoarea a fost în primul rând a filmului românesc, cred. Avem şi noi — în fine! — o statuetă de aur, Oscarul nostru, nu? E şi foarte frumoasă, aţi văzut-o... Te stârneşte, o vrei, te lupţi s-o obţii! şi „Placheta” noastră arată grozav. Mă bucur teribil că o am şi îi sunt foarte recunoscător domnului Mărgineanu care a avut încredere în mine, atunci, pe când eram doar „un student”. Abia terminasem anul întâi... Dealtfel, cu Carol (aşa se chema personajul) am obţinut şi „Diploma pentru cel mai bun rol secundar”, la Costineşti. Mie, debutul acela chiar mi-a deschis drumul spre film. Domnul Piţa m-a luat în Hotel de lux, Şerban Marinescu în Cel mai iubit dintre pământeni, Nae Caranfil în E pericoloso sporgersi! — primul rol principal. Toate le-am făcut în studenţie... Norocul meu cel mare a fost să-I am profesor pe domnul Repan care mi-a îngăduit, bucuros, să accept toate propunerile. Nu este un lucru obişnuit în Institut şi e păcat. Dacă nu ţi se acordă şansa să joci „de mic”, se poate întâmpla să pierzi „trenul”, ocazia cea mare, poate, pentru cariera ta de mai târziu. Eu nu ştiu cum ar fi arătat viaţa mea, acum, dacă n-aş fi fost lăsat să debutez în film atunci. Sau să mă angajez la „Odeon”. Pentru că eram în anul doi când domnul Vlad Mugur, care mă văzuse într-un spectacol la „Casandra”, mi-a propus să vin, prin concurs, la „Odeon”. Punea în scenă „Mincinosul” şi vroia să joc Florindo... Domnul Repan a fost de acord... Pe urmă, rolurile „au curs”. Cred că au fost 15, cu totul şi nu doar la „Odeon”. Roluri în piese importante: „Au pus cătuşe florilor”, „Richard al III-lea”, „Gâlcevile din Chioggia (la Teatrul Mic), „Faust şi întâlniri în pădure” (la „Pod”), „Underground” (la Nottara). Aşa am avut şansa să lucrez cu regizori importanţi şi alături de mari actori, eu, un student... Când am debutat pe scenă, în „Omul, Bestia şi Virtutea”, eram în anul întâi. Jucam un copil de 12 ani, iar tatăl meu era marele George Constantin. Am avut şi norocul ăsta...
— Ce înseamnă, practic, norocul de a juca alături de mari actori?
— E o şcoală extraordinară! În meseria asta tot timpul înveţi, dar mai ales la început de tot. Pentru un actor tânăr să joace lângă „monştri sacri” reprezintă idealul. Un vis... Dacă te acceptă, ca partener, este extraordinar! Se poate întâmpla să nu te accepte, să simţi că nu intră în relaţie cu tine. Pune „bariera” şi joacă singur. E cumplit! Dar, de regulă, marii actori sunt oameni generoşi. Ei încearcă să te „ridice”, să te aducă la ei, lângă ei şi asta îţi dă siguranţă şi încredere în mijloacele tale de expresie — atâta cât sunt ele... Sigur, ei nu te pot învăţa cum să joci. Nu se poate. Fiecare are stilul lui personal, inimitabil. Dar alături de ei poţi să-ţi probezi posibilităţile proprii. Domnul Repan ne spunea întotdeauna: „încercaţi să vedeti ce puteţi cât puteţi!” E foarte important, pentru că numai încercând, ţi se conturează un drum al tau în care capeţi încredere, o cale de acces spre meserie... Vezi că nu poţi aici, încerci dincolo aşa te construieşti, cumva, te pui pe picioare ca sa poţi merge...
— Dumneavoastră aţi aflat ce puteţi şi ce nu puteţi face?
— Nu. Deocamdată eu doar „funcţionez”... Dealtfel, nici nu ştiu dacă există „Nu pot!” Există un procent de cât de adevărat este ceea ce faci, dar el este impus de judecata cuiva dinafară care hotărăşte ce şi cât poţi face şi acela este, în primul rând, regizorul. Ce ştiu sigur că nu pot, este să-mi fac rolul singur. Să lucrez fără regizor. Există actori care pot, chiar ţin să-şi construiască singuri personajul. Eu am nevoie de regizor. Şi mai am nevoie de o atmosferă prietenoasă în jurul meu. Animozitatea mă inhibă. Aşa că, fac tot ce... pot să mă împrietenesc cu toată lumea, ca să pot lucra. Îmi iubesc meseria de mor! Nici nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea... Eu sunt un om care se plictiseşte repede. Ca actor, nu mă pot plictisi. E o meserie care oferă mereu ceva nou, cum să te plictiseşti?! Aşa că, mă ţin bine de ea încerc să dau cât mai mult din mine. Tot ce pot eu — deocamdată... Uneori mă şi grăbesc să dau tot şi dintr-odată — poate pentru că nu-mi place să trăiesc „pe bucăţele”, nici în viaţă, nici în meserie. Sau tot, dintr-odată, sau nimic... Domnul Repan mi-a spus: „Fii atent! Asta e o calitate care poate deveni uşor un defect. Îţi ies lucrurile prea repede. Rişti să devii superficial”... Mare noroc am avut să fiu studentul domnului Repan! Nu este doar un mare actor — de la care chiar ai ce învăţa —, dar e şi un om de cultură, şi un fin psiholog şi un pedagog extraordinar...
— Vă place să citiţi, mi s-a spus... Este important pentru un actor să se cultive?
— Extrem de important! Numai experienţa de viaţă, mai ales când eşti tânăr, nu ajunge. Citind, deschizi unghiul de cuprindere, intri în contact şi cu alte experienţe, necunoscute ţie. În cărţi, se întâmplă adesea să găseşti lucruri pe care nu le-ai trăit, nu le ştiai asta te ajută enorm. Uneori chiar ai un sentiment, îl ai, dar nu-I poţi numi şi, brusc, îl găseşti într-o carte gata numit şi îl recunoşti! Cultura e un ghid foarte important pentru un actor... Îmi place să citesc, da... Dar îmi place şi să mă uit la televizor — văd orice filme, inclusiv cele proaste. Dintr-un film prost poţi chiar învăţa ce să nu faci... Îmi place să ies în lume — de mic mi-a plăcut să fiu în lume, probabil de-asta mergeam bucuros la şcoală. Îmi place să stau la un pahar cu prietenii. Îmi place să ma plimb, îmi place — enorm — natura. Marea îmi place. Mă linişteşte ca nimic altceva... Îmi place să călătoresc. Aş vrea să văd toată lumea, dacă ar fi cu putinţă... Îmi place sportul. Îmi place să mă duc la teatru...
— Ce nu vă place, dar în asemenea măsură încât n-aţi putea face pentru nimic in lume?
— Să urăsc n-aş putea. Am nevoie de prietenie, v-am spus. Nu-mi place minciuna, poate pentru că eu nu ştiu să mint. Nu-mi place îngustimea de minte. Gândirea cu „ochelari de cal”. ...Nu-mi place să cer un rol. Nu pot. Deşi aş vrea să joc tot−tot, nu pot să cer nimic. Din orgoliu, poate. Sau din umilinţă. Nu ma consider destul de bun ca să pretind ceva, poate. Sau, pur şi simplu, aşa sunt făcut şi nu cred că aş dori să fiu altfel. Sigur, aş putea fi mai bun, mai generos, mai, şi mai... Fiecare putem fi mai... ştiu asta, şi întotdeauna îmi pun ştacheta foarte sus, la o înălţime pe care n-am cum s-o ating, dar spre care trebuie să tind. Lecţia asta am învăţat-o de la mama, profesoara mea de română. Ea mi-a spus odată, în ajunul unui examen la care speram să iau un cinci: „N-ai să-I iei. Ar trebui să ştii de zece ca să iei cinci şi tu nu ştii...” Mama a rămas până azi un personaj foarte important în viaţa mea. E prietenul meu cel mai bun. Pot să-i spun orice, tot, mă ascultă, mă înţelege, participă la viaţa mea. Vine — de la Petroşani — la toate premierele mele, fireşte. În teatru i se spune „Mama Odeon”. E grozav să ai „om aI tău” pe care te poţi bizui...
— Ce actori v-au stârnit admiraţia, dar şi ambiţia? Spre ce fel de „model” aţi tins? Dacă aţi tins, fireşte...
— Când eram ln liceu, de exemplu, mi se părea extraordinar să fii George Constantin, Ştefan lordache, Alexandru Repan, Victor Rebengiuc, Gheorghe Dinică, Amza Pellea, Octavian Cotescu... Mulţi! Ei toţi erau „modelul” meu. Veneam, în fiecare săptămână, de la Petroşani, cu trenul de noapte, să-i văd într-un spectacol iar noaptea cealaltă plecam înapoi, fericit. Nu mi-a dispărut încă, şi sper să nu-mi dispară niciodată, uimirea în faţa „monştrilor sacri”. Acum, când lucrez alături de ei, mi se întâmplă să realizez, brusc, că eu chiar stau alături de ei, pot să-i ating, pot să le vorbesc, schimbăm replici... Probabil că am şi încercat să iau câte ceva de la fiecare, ceva invizibil, trecut prin mine şi devenit, cu timpul, al meu... M-aş bucura să fi reuşit...
— Bun model v-aţi ales. Generaţia de aur. Dar cu cei „de o vârstă” în ce relaţie vă aflaţi? Aparţineţi unei generaţii...
— Nu cred că generaţia ţine de vârstă, ci de un fel de a privi şi înţelege meseria. Important mi se pare să-ţi găseşti locul într-un spaţiu comun de ascultare şi înţelegere. Eu mă simt „generaţie” cu Cristi Iacob, care e mai tânăr decât mine, dar şi cu doamna Olga Tudorache, cu care am avut norocul să joc în „Întâlniri în pădure”, dar şi cu Marcel lureş sau Şerban lonescu... Şi nu cred că am lucrat atât de bine cu Nae Caranfil la E pericoloso sporgersi pentru că e generaţia mea, ci pentru că este un profesionist extraordinar. Un regizor, în toată puterea cuvântului. Când eşti tânăr, orice întâlnire lasă o amprentă, o pecete asupra felului tău de a exista, ca actor. Deci e de dorit ca primele amprente să fie bune. Eu ştiu că toţi cei cu care am lucrat, actori sau regizori, indiferent de vârstă, au pus ceva în mine. Dar „pecetea” nu e definitivă. Abia „mă adun”. Încă nu sunt gata. Întregul meu nu e încă întreg...
     A absolvit ATF-ul în '93, dar în 11 iunie (ce să-i facem, atunci s-a născut el!) împlineşte treizeci de ani. Deşi tata, inginer de mine, l-a dus „de mic” la cinema, el a visat să fie bucătar — e gurmand — sau miliţian — îi plăcea uniforma — sau ministru. În liceu a decis să fie actor şi a înfruntat patru eşecuri până să intre la ATF. E perseverent, aşadar. E modest — ar fi mulţumit să-şi păstreze ritmul de lucru de până acum — curajos — nu se teme decât de concurenţa cu sine însuşi — şi puţin superstiţios. Crede în îngeri şi în steaua lui norocoasă. Motivat, să recunoaştem. Este angajat la „Bulandra”, dar joacă, încă, la „Odeon” şi la „Nottara'', iar în film a mai avut o dată norocul să lucreze cu Dan Piţa, două roluri, chiar, în Cello, Maestro. Ce Dumnezeu i-aş putea dori?
— Sănătate. Mi-a spus mie cineva că în meseria asta, dacă nu eşti sănătos, înseamnă că n-ai talent...
— Da?! Atunci, vă rog eu frumos să fiţi sănătos!