Irina Petrescu - Portretul lunii

„Nimeni nu poate trăi doar pentru sine…”
     Soba înaltă, din teracotă — iarna, ne lipeam de ea, pe rând, să ne dezmorțim. Rafturile cu cărți îndesate de-a lungul și de-a latul — pe unul din ele o poză a „ei” la 18 ani. Afișele — Edinburg, cu „Leonce și Lena” și „D'ale carnavalului”. Ciulei, „Teatrul american”. Fotografiile părinților. Biroul, cu mașina de scris, hârtii, lampa cu abajur din porțelan, vaza cu flori acum sunt niște tufănele gălbui, amețitor parfumate. Cele două fotolii și divanul. Nimic nu s-a schimbat în cămăruța primitoare ce devenea, pe timpul unui interviu, „de tortură”.
Irina Petrescu: De ce trebuie să facem noi un interviu, în loc să stăm de vorbă, omenește, ca două bătrâne doamne demne? (avea 40 de ani când mi-a servit replica asta) Eu nu am nimic important de spus!
     Și nu era răsfăț de vedetă — făcea alergie la ideea de vedetă — credea, sincer, că nu are nimic important de spus. Așa crede și acum. Nici ea nu s-a schimbat. Îi regăsesc prezența intensă, felul ― unic ― de a asculta, cu ochii, parcă, zâmbetele-prietenoase, amuzate, ironice, cel mal adesea auto-ironice — eleganța cu care știe să treacă peste o întrebare lipsită de eleganță. Ultimul nostru interviu a fost acum 12 ani, dar e ca și cum ne-am fi despărțit ieri. Talentul ei de a păstra un contact omenesc, odată stabilit.
Eva Sîrbu: Bine te-am găsit, Irina! Ce mai faci?
     Privirea, atentă-atentă, mă fixează prin ochelari or fi aceiași?! — în timp ce vocea, inconfundabila voce „pe șoaptă”, dar cu dicția impecabilă, rostește cald: „Bine ai venit!” Am întrebat-o, totuși, ce mai face...
Irina Petrescu: Uite, azi, în mod special, fac bine mulțumesc! Pentru că afară e soare și lumina cade frumos, pieziș, cum numai toamna cade ea, e o lumină ca în Dueliștii, mai ții minte? mă simt chiar extraordinar. Într-o zi ca asta sunt în stare de orice! Să fac curat, să fac piața, să mă duc în vizită, să primesc în vizită... Din păcate, sunt foarte dependentă de timp. Când e înnorat, nu sunt bună de nimic. Pot să stau toată ziua în pat. Nu în „stare Oblomov”, nu! Aceea este o stare artistică. În stare de moluscă. Stau în pat și „cetesc”. Orice. Am trecut și prin faza Sandra Brown. Nu râde! A fost și asta o experiență. Literatură de avion. Când cobori, o lași pe banchetă... Sigur, când am de lucru, poate să ningă, să plouă, să orice nu contează! Eu însă, acum, întâmplător nu lucrez nimic. Să nu mă întrebi „de ce”? Nu vreau ca ăsta să fie scopul discuției noastre. Mai ales că nici nu prea mă ostenesc să „capăt” de lucru. Eu sunt o mare leneșă. Din proprie inițiativă n-am făcut niciodată nimic. Singurul lucru pe care aș fi vrut să-I fac, a fost Arhitectura. Dar cum Arhitectura însemna desen, mult desen tehnic, ai mei s-au împotrivit. Aveam ochii slabi... Așa că, am dat la Filologie... Dar de ce mă lași să-ți spun „povestea vieții mele”, pe care, dealtfel, o cunoști...
Eva Sîrbu: Pentru că cititorii ― cei tineri, în special   ― vor să te cunoască. Este un interviu „la cerere”. Deci: erai la Filologie, când Ciulei te-a distribuit în Valurile Dunării. L-am revăzut la t.v. și mi s-a părut extraordinar cât de actriță puteai fi, încă de atunci...
Irina Petrescu: Ei, da... Dar acolo era „mâna” lui Ciulei și „ochiul” lui Gore lonescu și mai erau „secunzii” — Silviu Dimitrovici și Olga Zissu. Eram înconjurată, „ghidată”, de niște oameni minunați. Aceea a fost una din întâmplările extraordinare ale vieții mele... Dar știi că, de fapt, pe mine Savel Stiopul m-a „descoperit”, cum se spune. EI m-a pus să dau probe pentru „Risipitorii” — unicul scenariu scris de Marin Preda. Filmul nu s-a mai făcut, iar „Risipitorii” a devenit roman. Nu știai?! Vezi? Probele acelea însă le-a văzut Ciulei, și așa am ajuns eu în Valurile Dunării... După care și Savel și Ciulei m-au sfătuit să dau examen la Teatru... Mie lucrurile mi s-au întâmplat, pur și simplu. Poate de aceea m-am și putut bucura, absolut liber, de tot ce mi-a venit în întâmpinare. Și foarte mulțumită am fost eu de viața mea, plină de evenimente, și profesionale, și general umane. Totul a fost pentru mine o mare plăcere care mi-a picat ― când mi-a picat — cumva din cer. Pentru că eu nu am fost o patetică a profesiei, ci o lucidă, iar luciditatea presupune un joc rafinat de plăceri induse, nu pasiunea frustră ― caracteristica esențială a Artistului, care nu se poate imagina în afara profesiei. Dacă n-o face, moare. Nu e cazul meu. Eu sunt „o actriță”, nu Actrița... Poate de asta n-am simțit, în viața mea, nicio fărâmă de invidie pentru succesul altcuiva...
Eva Sîrbu: Nici n-aveai de ce. Publicul te-a iubit. Critica, în unanimitate, te-a răsfățat. Premiile au curs, începând, cred, cu cel de la Mar del Plata, pentru Duminică la ora 6. Tânără speranță, nu?
Irina Petrescu: ...Știi că acum, când Irina Movilă a fost premiată la Geneva, m-am gândit ce important este un asemenea premiu, la început de carieră. Un tânăr care primește ce i se cuvine la început de drum, este un om generos câștigat pe viață. Eu am avut norocul ăsta. E reconfortant să văd că îI au și alții. E dătător de speranță. lar noi, în mâzga asta sub care trăim, toți, ca sub o plapumă comună care acopera multe tegumente bolnave de tristețe, de deznădejde, de ne-rază de soare, avem mare, dar mare nevoie de speranță...
Eva Sîrbu: Știi ce-mi vine în minte acum? Momentul — '68, cred — când tu, „tânără speranță”, trebuia să devii vedetă internațională. Drept care, ai petrecut vreo șase luni la Hollywood, de unde expediai scrisori disperate cu: „Vreau acasă”! Ții minte?
Irina Petrescu: Ei, cum nu?! Aceea a fost altă întâmplare extraordinară. '67, '68, nu mai știu, era, oricum, înainte de Răutăciosul adolescent, iar Abby Mann, scenarist și deținător de „Oscar” pentru Procesul de la Nürenberg mă văzuse în Duminică la ora 6 și s-a gândit să-mi dea rolul soției în „După cădere” de Arthur Miller. Așa că, m-a invitat la Hollywood să mă „pregătească”. Am stat la Santa Monica, am luat lecții de actorie la „Actor's Studio” și lecții de engleză cu un tip senzațional, fost campion Olimpic la aruncarea ciocanului — Harold O'Connely, cred că-l chema — am făcut saună, plajă, piscină și m-am plictisit de moarte! Voiam acasă, da, pentru că eram foarte îndrăgostită, iar „obiectul” dragostei mele se afla aici, acasă... Așa am lăsat eu baltă frumusețe de carieră internațională...
Eva Sîrbu: Ai pus dragostea mai presus de carieră, lrina?
Irina Petrescu: Întotdeauna. Și tu știi! Adevărul este că eu nu m-am luat prea în serios, ca actriță, niciodată. Demersul meu, ca actriță, a fost mai curând pedagogic. În familia mea dinspre tată au fost numai preoți și învățători. Mi s-a transmis, probabil, gena pedagogică. Așa îmi explic și justific rigorile mele și nevoia de limpezime. Eu nu pot „emite” fără să am certitudinea frazei perfect construite gramatical. Ca spectator, n-aș suporta o actriță ca mine. M-am și întrebat de ce m-au iubit spectatorii ― cei care m-au iubit. Probabil că uscăciunea asta a rigorii demonstrației se încarcă, totuși! de ce am eu ca sensibilitate și emoție sufletească, mai presus de orice auto-cenzură. Dumnezeu știe! Ciudat este că eu, ca spectator, ceea ce caut și apreciez este tocmai emoția. Dacă pe scenă sunt un pedagog riguros, în sală, ca spectator, devin un biet elev conștiincios. Leșin de plăcere la un spectacol cu Vali Voiculescu-Pepino sau cu Ileana Predescu... Poate pentru că ele sunt „altfel” decât mine...
Eva Sîrbu: lartă-mă, dar eu am rămas „agățată” de ideea că ai dat cu piciorul Hollywood-ului, pentru o dragoste...
Irina Petrescu: Ce să fac, dacă pentru mine iubirea a fost întotdeauna pe primul loc!? Când a fost. Sau când mi s-a părut că este... Profesia, venea întotdeauna „după”... lar mai presus de orice — e un mic paradox aici, ia-I ca atare ― a fost prietenia. Este semnul zodiei mele, știi? Gemenii, că vor, că nu vor, stau sub semnui prieteniei...
Eva Sîrbu: Deci, prietenia ar fi lucrul cel mai important în viață?...
Irina Petrescu: Lucrul cel mai important în viață este să trăiești conform cu tine însuți. Și să nu te lași doborât de deznădejde. Și să fii de folos. Cuiva drag, sau oricui. Să poți spune: „Zilele astea nu au trecut degeaba”! Dacă au trecut degeaba, înseamnă că ai trăit degeaba. Respiri aerul altora care au o treabă pe lume. Este, cumva, ce spune Becket în „O, ce zile frumoase”! Esența acestui monolog aberant asta este: rostul fiecăruia de a face ceva. Case. Copii. Roluri. Orice. Ceva, în folosul cuiva. Nimeni nu poate trăi doar pentru sine. Nici o plantă nu trăiește doar pentru sine... O drăguță de fată m-a întrebat, într-un interviu telefonic, așa: „V-ați gândit ce veți face după pensionare?” M-a blocat. Lucidă-lucidă, dar uite, chestia asta cu pensionarea mi-a scăpat...
Eva Sîrbu: Drăguța de fată ― de tânără ce este nu știa că un actor nu iese la pensie precum contabilii... Irina, știi ce rol joci tu acum, la sfârșit de an? Rolul Pomului de Crăciun. Așa că trebuie, musai că trebuie, să te împodobești...
Irina Petrescu: Eu?! Pom de Crăciun?! Dumnezeule! Nu ești normală! Tu știi că ultimul pom pe care l-am mai făcut a fost în '89? Pe 23, cred, am primit un brad superb, brad-brad, cu crengi dese și lucioase, pe care l-am adus acasă, dar mai mult decât să pun în el o lumânare, n-am putut... Și de atunci, alt brad n-am făcut... Ce vrei tu să pun eu acum, într-un pom pe care n-am să-l fac?!... Bine. Uite, eu în bradul pe care n-am să-l fac, am să pun filmele unor tineri în care mari nădejdi îmi pun: Bogdan Dumitrescu, Radu Mihăileanu, Nae Caranfil. Și mai pun așa: „globul” numit Maia Morgenstern și globul Oana Pellea și globul Cecilia Bârbora și, cel mai nou glob, Irina Movilă. Și mai pun în bradul meu nefăcut, nădejdea într-o zi cu soare ca asta, în care noi două să stăm de vorbă...
Eva Sîrbu: Ca două bătrâne doamne demne...
Irina Petrescu: Vezi că știi?