Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Costel Cașcaval - Portretul lunii


„Dragostea e totul în viaţă”
     Prea multe nu știu despre el. Mi s-a spus că are o biografie senzațională despre care a povestit puțin, dar cu haz mult acum un an la „CineMaiubit”, în calitatea Iui de beneficiar al Bursei „Margareta Pâslaru”. Mi s-a spus că este tipul de actor cuceritor de sincer, numai farmec și spontaneitate ― calități pe care mult le-am mai căutat în personajul principal din filmul lui lulian Mihu, Dublu extaz. El mi-a spus că joacă, tot rol principal, în filmul lui Lucian Pintilie, Pasărea albastră, iar dacă Pintilie „l-a văzut” îmi este clar că toate cele bune și frumoase spuse despre el corespund realității. Ce nu mi-a spus nimeni este că se poartă îmbrăcat oarecum soldățește ― bluzon și pantalon bufant, verzui, încălțări masive plus o șepcuță asortată la culoare, șepcuță de care nu s-a dezlip neam−neam, cele patru ore cât am stat de vorbă despre ce am vrut eu, dar cum a vrut el: sub formă de roman-fluviu, mimat, comentat, interpretat și foarte ușor de ecranizat. Cu grabă I-aș fi făcut film, dacă mi-ar fi stat în putere. În putere nu-mi stă decât „portretul” de față pe care se cuvine să-I încep cu un rezumat al datelor personale, puțin obișnuite, ale modelului.
     S-a născut la Bacău, în 23 februarie 1972. Mama i-a murit în accident de mașină când el avea un an, tatăl ― de supărare ― când avea șase ani. De la mama a moștenit ― din ce i s-a povestit ― sensibilitatea, de la tata ― personalitatea, pornirea spre o viață boemă și dărnicia. Mai are o soră, mai are și o familie, foarte numeroasă, dar „în război” pe viață.

― „Ai mei s-au căsătorit împotriva tuturor. Ca în „Romeo și Julieta”, drept care copilăria și adolescența și le-a petrecut la Orfelinatul din Tg. Ocna. A visat să devină marinar, sau preot, sau aviator („Acolo trebuia să visezi, să evadezi din realitate. Altfel, o luai razna”!). Îi plăcea să citească, îi plăcea să asculte poezie la radio ― modelul lui era poetul Dan Verona despre care aflase că a fost și el băiat de Orfelinat. Spre actorie l-au adus un mic șir de întâmplări−întâlniri−coincidențe: un educator mai luminat care a făcut o echipă de teatru în Orfelinat; un coleg mai mare care i-a transmis pasiunea pentru lectură; un interviu al doamnei Olga Tudorache, despre ce trebuie să facă cineva care vrea să devină actor, întâlnirea, într-o vacanță la mare, cu Horațiu („întâmplător era nepotul lui Ovidiu luliu Moldovan, era balerin, era extraordinar, îl admiram foarte tare, cu el am vorbit mult despre actorie”) și firește propriul talent, de care puțin, așa, începuse să ia seama. A urmat Liceul industrial, a făcut, ca tot omul, armata, a făcut ― ca unii dintre noi Revoluția ― „Chiar am făcut-o, pe bune”! Iar în 1992 a dat examen la ATF. A intrat primul. Cu bursă dar fără loc în Cămin. Revoluția a fost în '89. Ce-o fi făcut el până în 1992?!?
― Am intrat în trupa lui Dan Puric, am făcut pantomimă, am dat concurs ― și l-am luat ― la Andrei Șerban pentru un rol într-un spectacol muzical care s-ar fi făcut împreună cu americanii, am înțeles eu, dar între timp, au venit minerii să planteze flori chiar în față la Național, așa că spectacolul nu s-a mai făcut. Oricum, în '90 eu eram atât de stresat de ce văzusem, că n-am fost în stare să mă pregătesc pentru examen. În '91 eram pregătit pentru examen, dar tocmai atunci a picat amorul pe capul meu. M-am îndrăgostit. Am plecat la mare pentru trei zile, și am rămas vreo lună−jumate. A fost o poveste foarte faină ― chit că s-a terminat prost. Vă dați seama, nu eram chiar o partidă. Unu de la Orfelinat. Dar nu regret deloc. Lumea s-a mirat. Chiar doamna Sandu Manu, la examen, când m-a întrebat de ce nu am venit mai devreme și i-am spus, s-a mirat: „Cum adică?! Ai lăsat tu ATF-ul pentru o iubire?!” Păi, normal! ― i-am răspuns și toată lumea a izbucnit în râs. Nu știu de ce, pentru că eu am spus-o foarte serios. O poveste de dragoste nu se întâlnește în fiece zi. Universul nostru e o gașcă de căutători. Toți ne căutăm jumătatea. O găsim sau ni se pare că o găsim, noi trebuie să căutăm.
― Ați absolvit anul trecut și deja aveți o mică filmografie în spate. Înseamnă că v-ați bucurat de multă libertate în școală.
― Ne-am bucurat, da, dar am folosit-o cum se cuvine. Am fost o trupă faină, anul nostru. Rămâneam după cursuri și discutam, de ne prindea noaptea; am luat școala foarte în serios. A fost o atmosferă de vis pe care mereu am căutat-o, pe urmă, în echipele de filmare, dar rar s-a întâmplat s-o regăsesc. A mai fost și norocul să nimeresc la Zamfi (Florin Zamfirescu, n.m.) care luase prima dată clasă de unul singur și, într-adevăr, cu el ne-am bucurat de o libertate extraordinară. Nu a încercat să ne schimbe, ne-a lăsat pe fiecare cu personalitatea lui, era doar atent cum se dezvoltă fiecare. Și sigur că ne-a lăsat să jucam! Eu am început din anul I, la Teatrul „Nottara”, cu Plesci din „Underground” ― rol pe care știu că l-a făcut și domnul Rebengiuc, pe timpuri, la Bulandra. Aproape doi ani s-a jucat piesa. Pe urmă m-a luat Nae Caranfil în E pericoloso sporgersi ― un rolișor ― pe urmă, Cornel Diaconu în Serbările mării, am mai jucat un soldat francez în Alger în coproducția româno−franceză Ultimul soldat, domnul Pintilie m-a luat în Prea târziu, domnul Mihu în Dublu extaz ― Baldovin, rol principal. Am jucat destul de mult ca student, într-adevăr. Și am avut o groază de bani ― cel puțin după mintea mea de atunci. Dar niciodată n-am asociat actoria cu ideea de câștig material. Actoria îți dă mult mai mult. Îți cultivă personalitatea, te deschide pentru viață, îți dă curaj. Mie, cel puțin, mi-a dat foarte mult curaj. Ca puști, am fost un mare timid. Tot timpul eram îndrăgostit, dar atât de inhibat, încât mereu mi-o luau înainte alții ― culmea! mai urâți decât mine! Nu-i ușor să te descurci când ești tânăr. Mă uit la puștii de azi. Sunt simpatici, glumeți, cu cercei, cu inele, cu vodka alături, sunt geniali. Sunt extraordinari! Când sunt în gașcă. Singuri, le cade curajul... Am fost în Franța prin Fundația Clovni fără frontiere. La Bordeaux. Au ei niște Centre Sociale unde se lucrează cu copiii. Pantomimă, teatru, chiar mici spectacole. A fost extraordinar să lucrez cu ei. Erau superb de receptivi. Mă uitam la ei și mă gândeam ce bine ar fi s-avem și noi un Cerc teatral în școli. Nu-i neapărat să iasă de-acolo actori sau regizori. Dar oameni mai atenți cu cei din jurul lor, mai civilizați, mai descuiați la minte, în mod sigur ar ieși...
― Rămăsesem la film. Cum ați ajuns să jucați la Pintilie nu mi-ați spus. Și cum a fost întâlnirea?
― Mai întâi am avut două secvențe în Prea târziu. În una eram mort. Jucam minerul care primea lopata-n cap. Domnul Pintilie stătea în tunel, se uita la mine pe monitor și-mi spunea, prin stație: „Costică, dacă mai reziști încă o lopată și zaci acolo, ca mort, ți se mărește prețul!” Am repetat 12 ore în apă rece, până la brâu, și s-a filmat. Probabil pentru că „am rezistat”, m-a luat și acum în Pasărea albastră. Rol principal. Un dezertor. Un tip neliniștit și în civilie și cam neînțeles de ceilalți. Băiatul nu-i o brută. E chiar sensibil. Dar are niște ghinioane. Mereu i-o ia viața înainte... Întâlnirea cu domnul Pintilie cum să fie? Dânsul e un mit. Am rămas tâmpit când am descoperit că mitul e un om ca toți oamenii. Nu m-am simțit deloc inhibat, pentru că știe cum să te ia, știe să creeze o complicitate cu tine, actor și asta-i foarte fain. Mă bucur mult că am putut să lucrez cu dânsul, dar să știți că nu mi s-a suit la cap. Nu m-a modificat. Nici nu-i calea cea bună, modificarea.
― Dar care e calea cea bună?
― Să nu vrei să demonstrezi nimănui nimic. Demonstrația să ți-o faci ție însuți. Atât. Așa cred. Și poate de asta nici nu țin neapărat să fiu angajat într-un teatru. Cât timp ești tânăr, merită să te miști, să-ți încerci puterile cu tine însuți, să te-arunci... La Cluj, la Timișoara, la Piatra Neamț... Acum nu prea am eu timp de teatru, dar mai târziu m-aș duce la Cluj. Acolo am fost eu pentru prima dată în viața mea, la teatru; prin clasa a zecea eram și am avut norocul să „fiu luat” în familie, la Cluj. Aveam niște verișoare acolo. Ele m-au dus la teatru. M-au îmbrăcat, am avut prima dată haine noi, pantofi noi ― m-au ferchezuit, m-au dus și la frizer, ce mai? Când am urcat treptele Teatrului Național ― un teatru superb! ― mi se părea că toată lumea se uită la mine. Pe urmă însă, m-am lăsat furat, fascinat de magia locului. Era curat, era frumos, lumea vorbea în șoaptă; Era un pic ca , la biserică... Țin minte și ce piesă am văzut. „Un pahar cu sifon” de Paul Everac... La început eu de teatru am fost împătimit. Filmul, nici nu-mi plăcea. Pe urmă, făcându-I, am început să-I înțeleg și chiar să-l prefer teatrului.
― Nici viața la Orfelinat nu v-a modificat? A fost o experiență dură ― mai ales pentru puștiul de șase ani care erați...
― Când a fost să ne ducă la Orfelinat unchiul ne-a spus ― soră-mi și mie ― „Hai să mergeți cu mine, cu mașina, la Circ” și noi l-am crezut. El nici nu știa ce metaforă bună folosise, pentru că acolo chiar Circ era ― în sensul că se făcea dresură cu noi. Bine, eu am nimerit și o perioadă foarte proastă: acum 16 ani, gândiți-vă! Cert e că, începând cu educatorii și sfârșind cu copiii mai mari, trebuia să iei poziție de drepți. Și trebuie să fii foarte atent cu cei din jur, să știi când să vorbești și când să taci, să nu-i deranjezi. Dacă-i deranjai cumva ― uneori nici nu știai cum și de ce! ― deveneau agresivi. Ei, când am mai crescut s-au schimbat lucrurile. Învățasem și cum și de cine să mă feresc. Aveam chiar faimă de „rebel”, de „gură mare”, pentru ca obișnuiam să spun lucrurilor pe nume... Altfel, Orfelinatul a fost o mare experiență pentru mine. Am câștigat mai multă înțelegere față de oameni, am devenit mai tolerant, am descoperit că și eu am defecte, nu doar ceilalți, și eu am „colțuri” și colți. În plus, am înțeles ce înseamnă greul și răul. Eu n-am să pot niciodată să fac rău cuiva, când mie mi s-a făcut atâta rău și știu cum e! Știți că pe la 18 ani, așa, l-am cunoscut pe cel care a accidentat-o pe mama. M-am nimerit, pur și simplu, la nunta fiicei lui. Ce era să-i fac?
― Domnule Cașcaval, cum e să te cheme Cașcaval?
― Ha! Ha! Ha! Și domnul Rebengiuc, înainte să intru în examen a venit la mine și m-a întrebat: „Cașcaval te cheamă? Simpatic nume. Să știi că o să te halesc! Intru acum în sală și te halesc!” După ce m-a vazut însă, nu m-a mai „halit”. Am avut chiar o relație foarte faină. Eu îl admir foarte mult, mi se pare un actor extraordinar, de forță. E mare, ce mai. Mi-aș dori să-I ajung din urmă, dar... Numele, poate că mi I-aș fi schimbat, dacă nu l-aș fi cunoscut pe Moș lon Cașcaval din Mărgineni, bunicul dinspre tată. Aveam doar 14 ani când ne-am întâlnit, dar m-a tratat ca de la egal la egal. M-a respectat. El n-a ieșit din satul lui decât ca să meargă la război ― le-a făcut pe amândouă. N-a știut niciodată, și-mi pare rău că nu i-am spus, ce mult mi-aș fi dorit să am bani, să-I duc într-o stațiune, să-I duc într-o crâșmă bună... Oriunde, l-aș fi dus pe bunic. Și la Discotecă și precis i-ar fi plăcut. L-aș fi îmbrăcat, din cap până-n picioare, ca pe un Humphrey Bogart, i-aș fi luat țigări fine ― deși el fuma Mărașești.... Eu, când am intrat la Institut, nu s-a bucurat nimeni. Dacă trăia, bunicul s-ar fi bucurat, în mod sigur. Cum să-mi schimb numele? Eu sunt Costel Cașcaval, nepotul lui Moș lon Cașcaval.
― Personajul care sunteți, vă atrage un anume tip de personaj? Dumneavoastră ce v-ați dori să jucați, de fapt?
― Nimic, în mod special. Primesc ce mi se oferă. Fiecare rol are ceva al lui ― fie că e principal, fie că e secundar. Consider că nu e momentul să-mi doresc ceva anume. Îmi doresc mai multe, poate, dar nu le pot spune. Secretul meu...
― Cum vede viața cineva care a cunoscut-o și pe partea ei mai puțin roză, sper să nu fie secret!
― Viața e o continuă căutare. Nu ai de unde ști ce găsești, dar tu trebuie să cauți. Atâta vreme însă cât nu ai posibilitatea să cauți, mă tem că nu găsești mare lucru. Mi-ar fi plăcut să mă urc în tren, pur și simplu, și să mă duc să studiez la Berlin, să zicem, ca Eminescu. Mi-ar fi plăcut să umblu doi−trei ani prin lume, din oraș în oraș, să văd, să cunosc. Poate că jumătatea mea e pe acolo, pe undeva. Când m-am întors din Franța, eram atât de îndrăgostit de Celine ― da, a existat o Celine! ― încât m-aș fi întors imediat la Bordeaux. Pe jos, ca Badea Cârțan. Ei, mai umblă acum în lume, ca Badea Cârțan!
― Mai există și căutarea de sine...
― Pentru acea căutare, important e să ajungi la cei 60-70 de ani și să nu-ți fie rușine că ai trecut prin viață. Înseamnă să ajungi la lumină. Ca Tuțea. Dacă te pregătești pentru acea lumină și înveți să te cureți, să te cureți, e bine. Ai șanse să te găsești pe tine. E ca o urcare, treaptă cu treaptă, spre tine însuți. Dar asta se face numai cu credință. Fără credință nu faci decât prostii pe care, la un moment dat, le plătești. Cine știe? Poate că eu, într-o viață anterioară, n-am înțeles ce înseamnă să ai părinți, să ai familie și acum am plătit. Și am fost obligat să învăț, ce n-am înțeles atunci. Toată viața suntem într-o școală. Nu întotdeauna ne dăm seama de asta. Și nu înțelegem că în viață nu e totul să alergi după glorie, după bani, dupa „a avea”, după „bunuri”, după...
― Dar ce e totul în viață?
― Dragostea e totul în viață. Adevarata artă se naște din dragoste. Când sunt îndrăgostit ― și eu mai tot timpul sunt îndrăgostit ― uit de mine și iubesc pe toată lumea. Poate că la asta ar trebui să ajungem în viață: să uităm de noi și să-i iubim pe ceilalți.
― Așa să fie!
      
(Noul Cinema nr. 2/1998)

Tags: costel cascaval, eva sirbu, interviu, portret

Comments: