Puține din debuturile post-revoluționare au fost atât de așteptate ca cel al regizorului Radu Nicoară. Chiar dacă nu atât de cunoscut ca Laurențiu Damian, care venea cu o filmografie consistentă de documentarist, tânărul autor al Polului Sud este un nume dătător de speranțe încă din institut. Absolvent mai întâi al secției de imagine, el a semnat împreună cu Relu Morariu Solo pentru sax, o peliculă ― far a repertoriului studențesc, una dintre cele mai originale ale anilor '80. Promisiunile de modernitate din aceasta sunt respectate în noul film al lui Radu Nicoară.
Atributul modern se referă în special la scriitură, nu la subiect. Polul Sud nu se distanțează prea mult tematic de operele prime post−decembriste care încearcă să aducă pe ecran, mici și mari adevăruri despre societatea noastră de dinainte și după Revoluție, intersectându-se în unele intenții cu Înnebunesc și-mi pare rău de Jon Gostin, Șobolanii roșii de Florin Codre sau cu Sanda de Cristiana Nicolae și Nicu Gheorghe. Lumea cenușie și apăsătoare din ultimele zile ale „epocii de aur” e zugrăvită în toată urâțenia sa disperantă. Este imaginea dezolantă a cartierelor în beznă, a umilitoarelor cozi la orice, a interioarelor unde intimitatea e agresată de discursurile transmise la televizor.
Acceptarea unor compromisuri mai mari sau mai mici face pentru unii supraviețuirea mai ușoară. A spune altceva decât ce gândești e o deviză aproape unanim acceptată de această lume condamnată la o existență larvară.
În plus, a scrie altceva decât crezi devine preceptul obsedant pentru cei care practică profesiunea de ziarist. Deși aparține acestei bresle, eroul din Polul Sud nu pare să își dramatizeze condiția. Nu protestează când șeful îi aduce din condei reportajele, nu se revoltă când e trimis să scrie despre „mărețele realizări”. Nu se prea sinchisește pentru că și-a găsit o „supapă”: scrie o carte. Nevasta și câțiva amici cred cu tărie în talentul lui, atestat de un încurajator premiu literar.
Angoasa paginii albe și neliniștea tânarului scriitor torturat de ambiția de a zămisli o lume imaginară alcătuiesc partea mai interesantă a peliculei, în care autorul analizează cu finețe un raport fascinant: realitate−ficțiune. Făcând apel la subtile mijloace cinematografice, regizorul sugerează dedublarea prozatorului, înstrăinarea față de propria biografie. El pare că asistă, nu își trăiește propria lui viață. Obligat să scrie pentru sertar, protagonistul începe să se îndoiască și el de rosturile artei sale, să se simtă, așa cum îl caracterizează o parteneră, „inutil”.
Polul Sud face parte din categoria filmelor „cu sertare”. El poate fi citit ca o meditație asupra profesiunii de scriitor, dar și ca una asupra compromisului. În plan strict realist, pelicula are și date de melodramă. Îndrăgostit de nevasta unui nomenclaturist, ziaristul își abandonează, încetul cu încetul, familia, e capabil să renunțe la tot numai pentru a putea să trăiască alături de ea. Revoluția nu reușește să întoarcă roata norocului în favoarea sa pentru că, deși arestat o bucată de vreme, soțul iubitei redevine un personaj important, putând să asigure luxul de care aceasta nu se poate lipsi.
Prea puține s-au schimbat „după”, sugerează autorul, neascunzându-și dezamăgirea. El evită însă trimiterile ostentative la cazuri anume, investigațiile de genul „misterele revoluției”. Evenimentele din decembrie '89 nu sunt reconstituite în latura lor patetică. Dimpotrivă, tonul relatării se vrea neutru. Eșecul protagonistului nu este pus în seama nimănui și, în complicitate cu interpretul Claudiu Bleonț (ca întotdeauna, foarte cinematografic), autorul nu face nimic pentru ca acesta să devină simpatic. Ziaristul−scriitor își tratează destul de brutal nevasta și fiica, face beții urâte cu un amic, iar în zilele din decembrie acceptă să ascundă documente compromițătoare ale nomenclaturistului căruia vrea să-i fure nevasta. Pe scurt, un anti−erou. Regizorul Radu Nicoară îmi pare atras de „poetica” independenților americani, acei cineaști care se opun vehement tendințelor hollywoodiene de a supradimensiona personajele, de a le face cu orice preț „atașante”. El nici nu ascunde această influență și am intuit în includerea unei scene în care protagonistul vede pe video un film de Jim Jarmusch, Dawn by Law, o reverență în fața acestui autor atât de reprezentativ pentru ceea ce înseamnă „noul cinema american”. Refuzul „eroului” și celebrarea banalității sunt semne distinctive ale stilului lui Radu Nicoară. Împreună cu operatorul Relu Morariu, regizorul propune soluții imagistice subtile, sugestii apăsătoare ale unei lumi opresive, populată de suflete moarte. Un final antologic, în care protagonistul dispare în peisaj (și probabil din viață), eliberându-se de propria identitate cu sacrificiul manuscrisului său ale cărui foi sunt risipite în vânt, este semnul cel mai pregnant al vocației cinematografice a regizorului. Plăcerea unei scriituri moderne este satisfacția majoră oferită de primul film al lui Radu Nicoară, plăcere care atenuează din denivelările unei dramaturgii cam nehotărâte.
