Polcovnicul Repan

     La conferința de presă consacrată filmului Hanul dintre dealuri — de fapt o reușită dez­batere creatoare asupra noii producții s-a discutat și despre relația scenariului cu nu­vela lui Caragiale La hanul lui Mânjoală. După părerea mea nu se poate vorbi aici despre o adaptare cinematografică a acelei proze, ci de prelucrarea unui motiv al ei, în dezvoltare liberă. Pe afiș e notat, de altfel, cu prudență, „inspirat de...”. Autoarea, Cristiana Nicolae, a țesut o altă poveste pe întâmplarea născocită de scriitorul clasic, păstrând doar un moment, schimbând statutul genologic — căci a rezul­tat o dramă — de unde scriitorul istorisise, cu savoare și clipiri piezișe din ochi, o șotie amoroasă de tinerețe — făcând să apară și o societate carbonară, în care trupeșa hangiță e și ea membra conspiratoare etc.
     Dar invenția e interesantă, filmul remarca­bil și personajele nou zămislite, în genere po­sibile. Printre ele, se impune cel al polcovni­cului Iordache, văzut nu ca un bătrân afurisit și mehenghi care-și scoate cu arcanul viitorul ginere din focurile păcătuirii și stă apoi cu el, de povești, la gura sobei, la o ulcică de vin, ci ca un om cu rang și puteri administrative, au­toritar și abuziv stăpânitor de ținut — cândva, prin întâia jumătate a veacului trecut. Ran­chiunos și sadic, vindicativ, pedepsitor al ce­lor ce i se împotrivesc, mutilându-și sufletește și pe propriu-i ginere, așa cum și-a chinuit și fata.
     Una din izbutirile spectaculoase ale distri­buției e prestația artistică valoroasă a lui Ale­xandru Repan tocmai în acest rol. Actorul are, desigur, reputație și nu e prima oara când face bună figură cinematografică. La teatrul „Nottara”, unde joacă, s-a distins în numeroase împrejurări, printre care în spec­tacole impunătoare ca „Jocul vieții și al morții” de Horia Lovinescu, „Karamazovii” de Horia Lovinescu și Dan Micu, „Cum vă place” de Shakespeare, „Insomnie” de Adrian Doho­taru iar, recent, în cel mai întemeiat și original personaj din „Trei surori” de Cehov, în Hanul dintre dealuri le creează în modul cel mai convingător, un chip straniu, relevând cu strălucire pornirea tiranică a acelui polcov­nic, viclenia lui ascunsă sub mansuetudine, ironia glacială, tăioasă, ipocrizia crâncenă, autoritarismul care nu suferă nici împotrivire, nici replică. E de o cruzime neomeneasca sub o înfățișare stilată. Poruncește cu jumă­tate de gură, dar cu o decizie ce-i înfioară pe slujbași. Uneltește în taină, frământat, anxios, dar hotărăște senin, net. Mimica e redusă; privirea înghețată; gesturile economice, statura apare însă dominatoare. Pornirile sunt repezi. Când se află în iatac, ori în salonul conacului — văzut excelent, ca o cetățuie, sălaș de nobili-tâlhari — pare molcomit: dar, în fapt, își rezervă un ceas de petrecere con­stând în chinuirea ginerelui (și a fetei). La în­tâlnirea cu viitoarea cuscra arborează o mască patriarhală și, deopotrivă, ceremonioasă, pozând în om de lume generos, afabil. Dar un gest scurt o căutătură aspra, chiar un mod anume de a aproba trădează zbirul, în tot ce săvârșește, e o amenințare.
     Alexandru Repan portretizează cu fermitate și siguranță. Experiența sa îndelungată, fructuoasă, de actor e subliniată aici în sprijinul unei atitudini esențializate. Găsește mijloace fine de a păstra echivocările personajului și cele mai dure comportamente când e necesar să-I divulge. Alcătuirea rolului e coerentă și precisă. Paradoxal, ei are și o anume frumu­sețe sălbatică hărăzit fiind cu un coeficient de seducție, îndeobște greu de realizat când se înfățișează oameni de o atare facturi.
     E, desigur, o izbutire a scenaristei-regizoare; contribuția celor trei operatori — care-l privesc cercetător, cum stă zburlit în blană, sau se mlădiază în disimulări și își fi­xează amenințător interlocutorii e și ea configurativă. Dar meritul actorului e fundamental. A născut un erou de film românesc și a fă­cut-o cu o distincție întru totul relevantă. Sub raportul expresivitate e impecabil.