Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Pledoarie pentru normal


     În numărul trecut am promis iniţierea unor discuţii cu documentariştii noştri, pe marginea actualei situaţii în acest gen cinematografic. Începem azi ancheta noastră, stând de vorbă cu Alexandru Boiangiu, regizorul apreciatului scurtmetraj Casa noastră ca o floare. Trebuie să precizăm că această anchetă îşi propune înainte de toate o confruntare creatoare a unor puncte de vedere personale, lăsând obligaţia unor concluzii finale într-adevăr pentru final sau, şi mai fericit, pentru ecran.
     Alexandru Boiangiu începe, intempestiv discuţia noastră de lucru — şi va păstra, de altfel, acest ton pasionat de-a lungul ei, tot timpul:
— De anul trecut, de la Mamaia, de când a apărut aprecierea elogioasă a criticii străine privind „şcoala documentarului românesc” — n-aş putea spune că s-au înregistrat progrese importante, realizări memorabile.
— În artă progresele nu se fac totdeauna în salturi memorabile.
— Nu, e altceva, după părerea mea. Pentru unii aprecierea a fost atât de flatantă, încât i-a adormit, aşa cum adormi surâzător şi bine întins, după ce ai primit o veste bună. Şi dacă somnul lor nu produce monştri — lucrări mediocre întocmite conform unor concluzii bine stabilite şi prestabilite tot produce. Pentru mine, şcoala — mai ales o şcoală artistică, e un loc unde nu se concluzionează, ci se învaţă. A învăţa înseamnă să găseşti măsura. Raporturile între ceea ce faci bine şi ce nu faci bine. Trebuie să ai un somn prea adânc şi vise prea frumoase ca să transformi o apreciere elogioasă într-o pernă...
— Să nu fim polemici prea devreme. Ai spus cuvântul „măsură”. Ce înţelegi prin „măsură”, în cazul nostru?
— …
— Există cuvinte scurte, cu o aură de simplitate şi profunzime în jurul lor, care pot fascina la fel de periculos ca şi cuvintele bombastice. Ce înţelegi, deci, prin măsură?
— Înţeleg să filmez o lampă care să rămână o lampă — nu un candelabru, nu un opaiţ. Înţeleg să filmez un om, — un om, un om şi nu o catedrală. Înţeleg ca regizorul de documentar să rămână un regizor şi nu să devină un preot budist care-şi dă foc, din orbire spirituală. Înţeleg să punem în filmele noastre întrebări normale unor oameni normali, la care să primim răspunsuri normale.
— Deocamdată, şi ai să vezi de ce spun „deocamdată”, mă interesează faţă de ce fenomene „anormale” te delimitezi astfel.
— Viaţa noastră e largă, bogată în evenimente, dar de aici — artistic vorbind — nu decurge automat, cel puţin pentru mine, o reflectare extensivă, pe orizontală, ci dimpotrivă: una intensivă, adică o reducere artistică a perimetrului; e o problemă de optică — problema focarului. Soarele arde mult mai puternic când e prins într-un singur focar al unei lupe. Consider anormal — anormal pentru regizorul de documentar — ca reflectând viaţa intelectuală a unui sat, să alerge după 7 oameni, să-i expedieze în 7 secvenţe, cu iluzia că aşa surprinde mai amplu fenomenele noi. Concepţia asta cantitativă în artă, deşi încă domină în studiou mi se pare anormală, antrenând de altfel şi alte consecinţe: în tonul fiImului şi în tonul comentariilor, de pildă, în tratarea eroilor, în apropierea noastră de ei. Se pierde omenia, firescul, se dezvoltă artificialitatea şi graba. N-aş putea spune că, lucrând acum la un film despre Oltenia — Portrete paralele — după un scenariu de D.R. Popescu, nu plătesc încă tribut acestei concepţii şi nu păcătuiesc printr-o extindere prea mare a câmpului de investigaţie. Sunt conştient de asta şi aş vrea să restrâng cât mai mult cercetarea, oprindu-mă cât mai mult la individ, la om, — evitând cuprinderea totală, exhaustivă, neprielnică, după părerea mea, artei noastre. Filmul se va resimţi fără îndoială de această „luptă interioară”. Dar ce să-i faci dacă încă mai discutăm — pe baza întrebărilor de genul: „Unde-i Intelectualul?”, „Unde-i Directorul de Gostat?”, toate cu litere mari. Există parcă o ambiţie stranie de a friza (în documentar, mai ales) statistica. Statistica nu ţine de artă, deşi arta trebuie să ţină seama de statistică, dar nu intrând în concurenţă cu ea.
— Elogiul pe care-l aduci „normalului” în artă, nu e fără prihană, din punct de vedere estetic. Sunt foarte mulţi înţelepţi care susţin că arta nu se ocupă cu „normalul” şi nu ţinteşte la concluzii normale, decât cu riscul de a nu mai descoperi nimic.
— Nu cred în aceşti înţelepţi. Mai avem foarte multe lucruri normale de descoperit.
— După aceea, nu ţi-e teamă că o tratare normală, lucidă (cum se spune mai elegant) a materialului poate să ducă la o pierdere a patosului intrinsec concepţiilor noastre?
— Nu, nu mi-e teamă.
— Oricum, nu te înscrii în curentul liric al studioului, curent care a ridicat multe obiecţii în ultima vreme.
— Nu mă înscriu, dar nu aş împărţi fulgerele unor critici împotriva „poetizării”, tratată excesiv de sever şi dogmatic. Sunt unii regizori „Iirici”, „gingaşi”, „delicaţi”, din cauză că nu au ce spune sau spun „prost” ce au în cap. Altă categorie „lirică” — din comoditate, din dorinţa de a nu avea probleme şi atunci naufragiază printre flori şi floricele cu care lumea s-a obişnuit — vai! — să-i placă. Aceştia nu trebuie să aibă o viaţă uşoară, dar criticile la adresa lor e stupid să cadă asupra celor care sunt lirici prin temperament, care se zbat să găsească dramul de poezie reală a lucrurilor şi care-şi preiau toate riscurile, căci tratarea Iirică în filme e întreprinderea cea mai riscantă. Mai riscantă decât satira. Pe aceştia îi înţeleg, îi apăr şi, sincer vorbind, îmi plac, ca ori de câte ori un artist e consecvent cu temperamentul lui.
— În sfârşit, climatul acesta „normal” nu crezi că poate trage la plictiseală? O întrebare normală, un răspuns normal, cum zici... există şi riscul unui căscat, nu?
— Cred că esenţial este şocul. Dorinţa de a fi normal nu e o invitaţie la a uita legile spectacolului. În documentar mai ales, legile acestea sunt foarte perfide. Cei mal mulţi îşi închipuie că rezolvarea problemelor se face prin relatarea unor fapte senzaţionale, uimitoare. Nu îndrăznesc să-i combat, îmi permit însă să nu-i urmez. Personal, nu agreez loviturile de teatru transplantate în film, speculaţiile, efecte regizorale „făcute”, în general „făcătura”. În general, ele apar din supralicitări ale senzaţionalului faptei. Eu doresc să captez şocurile normalului, să provoc pe căi normale şocul. Metoda preferată ar fi anchetele cinematografice pe probleme de interes uman acut. Din clipa când spectatorul simte că discuţi despre lucruri care-l ard, din clipa când el vede că pe ecran apar oameni asaltaţi ca şi el de aceleaşi probleme ale vieţii, aparatul stăruind pe acele chipuri până la monolog, din acea clipă şocul normal e creat şi putem lucra liniştiţi. Totu-i să descoperim problemele care pasionează. Am tras concluziile acestea din vizionarea în sală a Casei noastre ca o floare. Era o problemă normală: cum vă îngrijiţi casa? Nimeni nu a căscat, deşi am făcut sacrilegiul să las oamenii să vorbească „necinematografic”, fără cursivitate, bâIbâindu-se şi încurcându-se în idei.
— De ce nu ai continuat linia aceasta de creaţie?
— Din diverse motive, unele savant justificate, altele de circumstanţă, toate dovedind o neîncredere în metodă. Dar vreau să-mi continui anchetele. Mai întâi, unele acoperind zone de interes general — cum ar fi transporturile locale, adică întrebarea să fie: cum mergeţi? Drumul e o chestiune esenţială a existenţei noastre şi trebuie să fii de lemn să nu simţi ce înseamnă, pentru oameni ca o cursă IRTA să nu plece la ora fixată pentru că şoferul a luat „prima” cu o oră înaintea plecării... Pentru că-mi suspectai lirismul, vreau să-ţi spun că un om adormit cu bărbia-n piept într-un autobuz, după ce a avut de furcă cu impegaţii şi şoferii — mi se pare mai liric decât nu ştiu câte flori şi păsări montate ostentativ. E drept că ar trebui să ne perfecţionăm uneltele de lucru, să avem pentru aceste anchete în direct instrumentele necesare: camere tăcute, magnetofoane ascunse etc., un arsenal tehnic evoluat care să ne permită să lichidăm fireasca inhibiţie a omului în faţa aparatului de film. Ne trebuie deci şi o tehnică a normalului.
— Teoretic, cred că...
— Propun să lăsăm teoriile, ne trebuie documentare, nu teorii despre documentar. Când vom îmbătrâni, ne vom putea întâIni la un coniac să facem teorii, multe şi frumoase, dar pe marginea multor documentare frumoase. Va fi foarte frumos, sunt convins....
 

 
(Cinema nr. 6, iunie 1965)

Tags: alexandru boiangiu, despre documentarul romanesc, filmul documentar romanesc, interviu, radu cosasu

Comments: