Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Pintilie aplaudat de presa internațională


     România anilor '20. Un târg de provincie, un bal, o mică intrigă mondenă, și iată-I pe tânărul ofițer mutat „la cerere”, într-o garnizoană de frontieră. Șlepul trece Dunărea, pe malul „celălalt” undeva la o graniță fierbinte a Cadrilaterului. O întindere de pământ galben, uscat de soare, nesfârșit și golaș. Coboară familia căpitanului ― soția, copiii, guvernanta, bagaje, un clavecin târât excentric, utopic, în această pustietate. Familia se instalează într-o casă țărănească; totul respiră confort, într-un cadru de un inconfort cosmic. Se cântă Mozart, se vorbește nu numai românește, dar și englezește, și franțuzește, o mică insulă europeană, un mic paradis familial belle époque... Soția căpitanului e o femeie deosebită, nonconformistă, plină de umor, cu darul de a înfrumuseța totul în jur și cu o biografie demnă de „Cronica de familie”, cerebrul roman al lui Petru Dumitriu, dintr-un capitol al căruia („Salata”) e inspirat scenariul lui Lucian Pintilie. Locul ― pustiu și sălbatic ― pe ea o fascinează, „aici e pământ adevărat (...) oameni adevărați, ca în povestirile din Caucaz ale lui Tolstoi”... Singurul deal de la orizont, singurul care sparge monotonia peisajului, e botezat, de ea, „Fuji Yama”; așezată pe un scann, special, scos afară, în curte, ea privește, fascinată, îndrăgostită, dealul, ca pe un măreț spectacol. Dar spectacolul va fi altul, va fi altfel.
     „Comitagiii” (un fel de contrabandiști-teroriști, „machedoneni nu dobrogeni”) atacă, din nou, și măcelăresc soldații români de pază, în acea noapte. Cadavrele mutilate, cu buzele tăiate, cu fețele ciopârțite, sunt cărate, cu căruța, în sat. Căpitanul primește ordin prin telefon, sa treacă la represalii, să pedepsească „exemplar” presupușii aliați al vinovaților, să împuște ca „fugiți de sub escortă”, țăranii bulgari aduși la garnizoană pentru interogatoriu. „Oameni buni”, care stropesc și înviorează salata ofilită, „omeniți” de nevasta căpitanului, care, structural, „are simpatie pentru toți cei nefericiți”... Din această clipă în cercuri tot mai largi, micul paradis se pulverizează într-o stare de disperare, rece-toridă, cu fibră de tragedie antică... A ucide sau a te lăsa ― într-un fel sau altul ― ucis? A rămâne tu însuți cum? ― când totul în jur se dezintegrează?... Ce se va alege de „o natură mozartiană” față cu barbaria și cu eterna ei vitalitate?
     Dintre toate filmele lui Pintilie O vară de neuitat este, ca sunet fundamental, cel mai apropiat de Reconstituirea. Un mod de a povesti „stăpânit”, strâns, esențializat, dar clocotind, sub presiune. O rigoare de cristal a construcției. Forța de expresie a unui creator de anvergură. Proiecția de presă ― o sală mare, plină numai cu critici și ziariști ― s-a încheiat cu aplauze, ceea ce nu se întâmplă, aici, chiar în fiecare zi!
     Ca întotdeauna când lucrează cu Pintilie, toată echipa de pe generic s-a prezentat la cotele ei profesionale cele mai înalte. Și, ca întotdeauna la Pintilie, actorii sunt memorabili. S-ar putea scrie ― și se va scrie ― mult despre rolurile create de Claudiu Bleonț (principalul personaj masculin), de Marcel lureș, de Răzvan Vasilescu, de Olga Tudorache, de marele nostru George Constantin, la ultimul rol al filmografiei lui... S-ar putea scrie mult despre figura centrală a filmului, tânăra femeie care „înfrumusețează totul în jur”, în afară de Istorie... O actriță minunată ― Kristin Scott-Thomas ― care, se vede limpede, are clasă, ar putea deveni o mare vedetă internațională (superioară, de pildă unei Jodie Foster, ca să fixăm ștacheta cât mai exact). Kristin Scott-Thomas joacă magnific, mai ales ceea ce nu poate fi jucat: inteligența. Se descifreaza, în O vară de neuitat, diagrama unui „scenariu universal”' care de la Turnul Babel încoace, nu obosește să se repete, sub diverse forme. Pintilie vorbea, într-o prezentare a filmului, despre „reabilitarea unui concept, pe care, de atâtea ori, I-am crezut sau l-am fi putut crede, definitiv îngropat: acela de purificare etnică (...) Cu cât profesionalism e practicată azi, într-un mare număr de țări ex-comuniste, această ațâțare a urii etnice! Într-un timp record, exaltarea delirului etnic a reușit chiar sa trezească o «nostalgie pentru epoca de aur», în timpul căreia convulsiile etnice nu zguduiau Europa ― Gulag-ul comunist.”... Pentru că, mai spune tot Pintilie, „care e mijlocul cel mai eficace, dacă nu delirul etnic, ca să domini oamenii și să-i ridici unii împotriva altora, atunci când teroarea politică e provizoriu abandonată și legitimitatea puterii contestată?(...) Delirul etnic vine dintr-o dispoziție naturală a omului sau e creație, invenție, orchestrație abilă? Una din rarele mele certitudini este că delirul etnic e, întotdeauna, inventat și provocat”...
     O vară de neuitat, filmul românesc din Competiție: un film de epocă și un scenariu pe o temă de mare actualitate. A lumii noastre, și, mai mult ca oricând, a acestei ediții a Cannes-ului.
 
 
(România liberă, 21 mai 1994)

Tags: cronica de film, eugenia voda, lucian pintilie, o vara de neuitat

Comments: