Iulia Blaga: Stare de fapt mi se pare un film dificil și curajos, pentru că prezintă un punct de vedere (cel mai ascuțit) din numeroasele puncte de vedere pe care le-a suscitat Revoluția Română. Mai poate arta schimba astăzi conștiințe?
Oana Pellea: Cred că da. Acesta este unul dintre dezideratele sale, dar nu cel mai important. Arta trebuie să schimbe conștiințe, însă nu neapărat conștiința politică.
I.B.: Rolul dumneavoastrăa fost foarte dificil. Practic, duceți în spate întreg filmul. Cum v-ați apropiat de Alberta?
O.P.: A fost îngrozitor de greu pentru mine, pentru că filmul este făcut după un caz real. Am făcut apel, cum spunem noi, la stomac, adică atunci când simțeam că o situație nu se înscrie în ce am trăit, nu o percepeam în plexul solar, știam că nu e bună. Faptul că în București trăiește această femeie pe care eu o interpretez mi-a dat o responsabilitate și mai mare.
I.B.: Ați cunoscut-o?
O.P.: Nu personal. Am văzut-o pe casetă. Răsfoia niște dosare enorme și mărturisea că vrea să-și facă dreptate. E un om foarte bătăios, foarte puternic. Ce mi s-a părut mie fabulos a fost că, la un moment dat, a apărut pe ecran și copilul născut din viol și parcă l-am văzut pe Dumnezeu.
I.B.: Rolul v-a solicitat resursele morale mai mult decât pe cele actoricești?
O.P.: A trebuit să fac apel la ce-am trăit eu, ca sensibilitate și ca suflet aruncat pe stradă în acele zile. Imaginile s-au suprapus peste traiectoriile mele interioare. Actoricește, a fost și mai greu. M-am ferit tot timpul să nu devin demonstrativă. N-am folosit acest film ca să-mi arăt, Slavă Domnului, calitățile de actor, să fiu agresivă.
I.B.: Cum vedeți relația victimă-călău, relație pe care o pune în evidență filmul?
O.P.: Există două categorii sociale care nu au același fel de a se lupta. Din această cauză, rezultatul înfruntării vine târziu, în timp, în conștiințe, și nu pe plan real. Există în film o replică pe care eu o iubesc foarte mult. Îi spun la un moment dat lui Dan Condurache: „De ce nu vorbești cu mine? Nu vezi c-am devenit «noi» și «voi»?”. Asta s-a întâmplat la câteva zile după Revoluție. Acum, această separare este evidentă.
I.B.: Să ne oprim puțin asupra finalului. Nașterea copilului înseamnă acceptarea destinului sau o nouă înfruntare?
O.P.: Există cel puțin două planuri. Primul este alegerea umană de a lăsa șansa unei alte vieți să apară, indiferent din ce alchimie a luat ființă. Al doilea plan este metaforic. Acel copil e, de fapt, societatea în care trăim, combinația unei lumi curate și cu credință în Dumnezeu cu o lume care nu are nici un Dumnezeu.
I.B.: Una dintre problemele grave pe care le pune filmul este faptul că nici un conflict nu se rezolvă.
O.P.: Ce poate să se rezolve? E anormal ce s-a întâmplat și e anormal ce se întâmplă. Părerea mea este că aceste conturi nu se vor regla decât printr-o schimbare de generație. Copiii care au acum 14 ani vor prinde poate această schimbare.
I.B.: Cum credeți că va reacționa Puterea la mesajul acestui film?
O.P.: Mi-aș dori ca apariția lui să însemne ceva, o mică tragere de mânecă. Dar mă tem că el va fi trecut sub tăcere. Ca să aibe putere, filmul ar trebui să fie văzut de cât mai multă lume. Din păcate, mentalitatea este „Nu mai vrem filme despre Revoluție”. Dar nu putem uita până nu înțelegem ce s-a întâmplat. Toată lumea își dorește filme de dragoste și comedii. Nu cred că ne putem permite luxul ca arta să devină numai divertisment.
I.B.: În ce măsură v-a îmbogățit ca om, acest rol?
O.P.: De schimbat fundamental, nu m-am schimbat. Credința mea era aceeași și înainte, că trăim într-o țară binecuvântată, dar că suntem un popor blestemat.
I.B.: Care este lucrul care v-a atras cel mai mult la Alberta?
O.P.: Mi-a plăcut foarte tare faptul că această femeie nu este o eroină; e făcută din carne și sânge, din frici. Alberta se comportă mai mult sau mai puțin cum ne-am comportat toți. Ea face semicompromisul cu pistolul la cap. Nu e o persoană fără pată, așa cum nu e nimeni. Și, mai ales, are capacitatea de a ierta și de a se ierta.
I.B.: Asta presupune că este vinovată.
O.P.: Într-un fel e vinovată că nu moare la începutul filmului, că semnează acea hârtie prin care certifică decesul revoluționarilor uciși în spital. E o scenă în film, scena din cimitir, când eu îl întreb pe tatăl revoluționarului: „De ce nu vreți să știți?”. Aceasta e unica mea contribuție la nivelul scenariului. Mi se pare foarte dureros că oamenii nu mai vor să știe. Am o mare admirație pentru familia Frumușanu, care se luptă de câțiva ani pentru a afla cine i-a omorât copilul. De câte ori trec pe la Universitate văd crucile. Vor fi acolo și peste 100 de ani. Dacă nu din respect pentru coloana noastră vertebrală, măcar pentru acele cruci ar trebui să aflăm adevărul.
I.B.: Care a fost scena cea mai grea?
O.P.: Cea din cimitir. Incredibil cât de mulți au murit la Revoluție. E un cimitir foarte frumos și curat. Îi respectăm pe eroi, dar continuăm să-i tratăm pe părinții și pe colegii lor ca pe niște golani. Mă tem ca speranța noastra, tineretul, să nu se mulțumească cu luminile de pe stradă, cu Coca Cola, cu discotecile. Ceea ce li se oferă și ni se oferă e praf în ochi. Atâta timp cât un mare actor îmi spune: „Vei avea de regretat și ca actriță și ca om că gândești așa” ― în țara asta lucrurile nu se petrec normal. Același mare actor m-a întrebat cu cât m-a plătit Opoziția ca să fac filmul. Pe mine nu mă va plăti nimeni să cred în adevăr și în Dumnezeu. Prefer să trăiesc din leafa mea mizeră și să mă așez cu fața curată pe pernă, așa cum spunea Amza, decât să trăiesc o viață de compromisuri și chiar de minciuni.
I.B.: Puteți să vedeți acest film cu ochi de spectator?
O.P.: Stare de fapt mi se pare foarte tare, dur chiar. Ceea ce-mi place foarte mult este că a pus accentul pe drama umană a unui personaj care se ridică la rangul unei întregi națiuni. Și apoi, faptul că nu încearcă să dea un răspuns. Este un film foarte trist, dar, din păcate, asta trăim. Sigur că securiștii au adevărul lor. Pentru mine e extraordinar faptul că nu există personaje pozitive și negative, albe și negre. Există peste toate micile adevăruri umane un singur adevăr ― acela că am fost mințiți. Convingerea mea fermă este că oameni ca acel actor care-mi reproșează că m-am vândut Opoziției știu unde e adevărul. Restul oamenilor suferă, din păcate, din lipsă de informare. Am tot timpul senzația că în România totul se amestecă. Foate puțini au curajul să spună „Asta e bine, asta e rău” și atunci totul e ca un fel de cocă.
I.B.: Proiecte?
O.P.: Nu vreau să vorbesc acum despre proiecte. Atâta timp cât situația actorilor nu se va clarifica, sunt alături de ei. Suntem iubiți de cei care vin la teatru, dar suntem umiliți de cei mari. Această situație nu poate dura.
I.B.: Mă gândesc că acest interviu ar putea apărea foarte bine și la pagina politică.
O.P.: N-avem cum să nu facem politică. Actorii n-au voie, dar sunt în imposibilitatea de a arăta ce e sfânt în popor, atâta timp cât mor de foame. Să dea Dumnezeu să vină clipa când o să mă pot gândi strict la rolul meu și o să pot vorbi despre această meserie fabuloasă și de Dumnezeu. Nu mi-am dorit niciodată să fac politică. Dar totul devine politic când adevărul dinăuntrul nostru e călcat în picioare.
