Intrăm în cabinetul de machiaj, improvizat la Mogoşoaia, şi privim insistent spre scaunul în care ar trebui să se afle şi spre oglinda în care ar trebui să se reflecte Vasilica Tastaman — în timp ce se pregăteşte să devină Vulpea din filmul Elisabetei Bostan. Cum operaţia de metamorfozare e tocmai la jumătate, nu recunoaştem nici actriţa şi nu intuim nici identitatea Vulpii. Drept care trebuie să recurgem la al doilea sistem de semnalizare.
— Sunteţi Vasilica Tastaman?
— Nu mă recunoaşteţi?
— Ba da, după glas...
— Dar după ochi, nu? Cum se poate? Eu sper că voi fi recunoscută uşor — uitaţi-vă ce frumos mi-au machiat ochii! lar în film sper să pot fi ghicită şi după gesturi, după mişcarea corpului, a mâinilor...
— Bine, dar veţi fi o vulpe...
— Dar nu o vulpe oarecare! Şi nici o vulpe tradiţională! E adevărat că voi face o mulţime de nebunii, din acelea cunoscute din toate fabulele, cu corbul căruia îi iau caşul, cu ursul căruia îi răpesc peştele — mai fur şi găini ş.a.m.d. Totuşi sunt o vulpe care se justifică, o vulpe cu o melancolie a ei, pe de o parte — dacă-mi daţi voie să precizez — şi foarte emancipată, pe de altă parte. Adică pe partea ei mondenă, parodiată în acest film, care va fi un basm modern. Sunt foarte la curent cu moda pădurii, am pălării grozave şi toalete la fel. Şi mai şi cânt — bineînţeles, în play-back — după o partitură compusă de
Temistocle Popa, cu textul lui Mircea Bloc. Totul este foarte plăcut şi antrenant la filmări şi cred că aşa va fi filmul, pentru copiii de toate vârstele.
