Zguduitor filmul lui Stere Gulea. Și poate nu prin faptul de a ne pune față în față cu adevărul, cât cu propriile noastre iluzii ― azi de mult călcate în picioare, de mult abandonate. Din momentul în care doi oameni care se iubesc normal, adică absenți de la lumea exterioară, sunt introduși brutal, fără să fie măcar preveniți, într-o mare tragedie națională și până când se trag concluziile asupra acestei tragedii, în scena cu tatăl, acum general, al tânărului erou, cel care-i introdusese în hora morții pe cei doi, nimic nu este ― după părerea mea ― de prisos. Și, la drept vorbind, care mai este astăzi sensul unei arte precum cinematograful, altul decât acela de a ne pune în față o oglindă și a ne lăsa lipiți de ea, încercând sa retrăim, să reluăm totul de la capăt, în speranța că va fi altfel, că va fi așa cum credeam că va fi, adică așa cum trebuia să fie. Stare de fapt, este, deci, filmul acestor ani, chiar dacă în aparență el se referă numai la un segment din trăirile unui popor întreg în acest timp. La urma urmelor, și prețurile, și inflația, și privatizarea, și imaginea României în lume, și perspectivele tinerilor ori prezentul bătrânilor, și viața copiilor străzii ori a adulților fără adăpost, toate acestea și-ar fi căpătat un curs cel puțin suportabil dacă, mai întâi, s-ar fi rezolvat problema adevărului. Dacă toți am fi recunoscut cine este călăul și cine victima, cine vinovat și cine nu. Aceasta e problema filmului lui Stere Gulea, aceasta e problema societății românești de astăzi, care va rămâne ― mă tem ― definitivă, pentru că nu știu cum altfel decât cu imense nedreptăți și, mai ales, erori ar putea fi ea rezolvată la zece-douăzeci-o sută de ani de la consumarea faptelor. În timp ce teribila poveste a filmului se desfășura, prin chiar prisma ei mă întrebam cum de s-a putut face un astfel de film. (Este acesta apanajul capodoperei: de a pune, simultan cu desfășurarea ei, întrebarea asupra ei însăși) Și-mi aminteam că extraordinara interpretă a eroinei filmului a fost întrebată de un mare actor (?!) cu cât a plătit-o opoziția ca să joace acest rol. Finalul ideii filmului, însă, mi-a răspuns la întrebare, prin gura generalului ― tată al tânărului martir: ce mai contează, acum, aflarea adevărului, tot nu mai poate învia. Ba contează, domnule general, care nu sunteți singur, ca nu cumva și mulți alții să moară la fel și, mai ales, ca un popor întreg să nu mai fie frânat în preocupările sale firești de întrebarea: o fi ăsta, o fi celălalt? Istoria ne învață că toți aceia care, după un dezastru, au avut parte de adevarul despre dezastru au luptat ca să-I elucideze, și-au putut continua viața, refăcându-și-o. Ceilalți, noi, nu. Pentru ca nu s-au văzut înca, domnule general, zidiri care să reziste mult timp pe temelii elastice. Pentru că nici un constructor cu scaun la cap nu a incercat, decât poate numai in cele mai negre coșmare ale sale, să construiască pe cauciuc. Ori pe nisip.
