Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Pe rol: feminin vs. masculin


     În pronunțare
     Cu un titlu care, la câtva timp după premieră, a devenit up-to-date odată cu irupția agitatorică a temei magistraturii, În pronunțare este actual cu adevărat pe altă latură: cea a feminismului mani­fest. În anul 2017, când filmul Mihaelei Popescu fusese prezentat, sub formă de work-in-progress, sub egida ,,Les Films de Cannes à Bucarest”, mișcarea #MeToo făcea legea în cinematografia mondială, atât la propriu, întocmind liste de nomina odiosa și inițiind procese, cât și la figurat, prin postularea unei masculinități aflate în continuă agresiune asupra sexului slab. Cu diplomație, regizoarea (stabilită de câtva timp în Marea Britanie) pune ecuația în alți termeni: poate fi latura animalică a bărbatului ținută în frâu de coté-ul său feminin? (sau, aici, în lesă, câinele, spre deosebire de cal, neputând fi suspectat de machism...)
     Dintru început, suntem introduși în plină convenție fantastică. Protagonistul – judecătorul Andi – este interpretat con­comitent de doi actori: hirsutul-taciturn Cuzin Toma și trist-enigmatica Dorotheea Petre, care pe generic apare drept perso­najul K (trimitere vădită spre romanul ,,tematic” al lui Kafka, ,,Procesul”, inspi­rator al unei atmosfere noptatic-apăsă­toare). Alegoria scindării insolitează, dar nu inoportunează, dacă vrem să o plasăm pe un background cultural care merge de la Platon (mitul androginului) până la Jakob Böhme (,,Bărbat și femeie în Dumnezeu și în Creație”), spre a ajunge la recentul volum de referință al lui Caroline Ruddell (,,The Besieged Ego: Doppelgangers and Split Identity Onscreen”, 2013). Mai mult chiar, în precedentul scurtmetraj al Mihaelei Popescu (Sume, 2016), găsim un comparabil mecanism al multiplicării per­sonalității, dar la nivelul diverselor vârste.
     Asupra întregii povești cine ma to gra­fice din În pronunțare plutește un anumit fatum, definit și de imaginea lui Marius Panduru, cu o fluiditate de Styx, în pla­nuri-secvență sau în panoramice de 360 de grade. Andi nu numai că nu scoate un sunet, dar pare că este lipsit de accesul la cuvânt prin însăși condiția sa sub-umană. El se exprimă verbal doar prin ipostaza sa feminină, atât în familie (întâlnirea cu mama lui, interpretată de Alexandrina Halic, de la care el... absentează), cât și în sala de tribunal, unde asistă impasibil la ședințele conduse de K, aflată lângă el și îmbrăcată într-o robă similară cu a lui (costumele Brândușei Ioan, ca și decorurile lui Cristian Niculescu, dau un plus filmu­lui). Simptomatic, în procese sunt inculpați bărbați (gregari, ori mincinoși, ori sărmani cu duhul, izbutit fiind rolul lui Mădălin Mandin), cu femei – victime sau complici – care depun la bară. Un ralanti pare că domină totul, de la grefiera apatică (s-o revedem pe Crenguța Hariton e o plăcere), până la procurorul rutinier (iată că Teodor Corban excelează și în roluri mici!). Nu se dă nicio sentință de-a lungul filmului, mod de a sugera că instanța ocultă care judecă astăzi raporturile bărbat-femei este încă ,,în pronunțare”.
       Precaută, Mihaela Popescu evită cu atenție orice situație posibil generatoare de umor involuntar sau de violentare a simțului comun (pas înainte față de grotescul scurtmetrajului ei de debut, Plimbare, 2013, cu Valeria Seciu și Sergiu Costache), pe care acest personaj bicefal o putea genera. Relația lui Andi cu partenera sa de viață, Lara (interpretată de Olimpia Melinte), este astfel ferită de conotația voaioristică ipotetic dată de prezența lui K, dar și văduvită de o aprofundare a pro­blemei identității de gen, pe care autoarea o enunță implicit, fără să o extragă din registrul ilustrativ. Nici incursiunea lui Andi în viața de noapte a Capitalei nu este mai eficientă în acest sens, notabilă fiind prezența unei figuri care a dat culoarea rubricilor mondene din ultimul deceniu, beninezo-brăileanca Laurette Atindehou. Existența schizoidă a judecătorului nu convinge, pentru că regizoarea nu trans­formă artificiul originar într-un element de iluminare, dar este lăudabil faptul că nu îl duce nici către metafora tezistă, de gen The Dejiant Ones / Lanţul (1958, regia Stanley Kramer), dacă e să gândim la alt diptic de personaje inseparabile.
  Remarcabilă este arhitectura sonoră a filmului (meritul esențial fiind al lui Sebastian Zsemlye), aceasta fiind princi­pal armătură în sugerarea unui flux inte­rior al percepției, care a făcut exegeza de întâmpinare să amintească numele lui Mircea Săucan. Deși pare mai curând expresia unui cavalerism demn de apre­ciat, comparația poate să reziste prin ine­ditul propunerii regizoarei în actualul peisaj cinematografic românesc, de care însă nu face abstracție: este izbitoare tri­miterea către finalul de la un alt film cu un erou magistrat, De ce eu? (Tudor Giurgiu, 2015), chiar dacă aici defenestrarea poate fi privită ca sugestie, pe un traseu anti­cipat de visul mamei, împărtășit pe neli­niștitorul traseu al spitalului (à propos de conexiuni, nicio legătură cu Instanţa amână pronunţarea de Dinu Cocea, 1976, poate doar contextuală: atunci pe ecran Caramitru era portstindardul justiției comuniste, acum, din biroul directorial al TNB, este al celei anti).
     Deși nu rimează deloc cu faciesul lui Toma Cuzin (distribuire discutabilă a acestui actor onorabil, dar prea „bran­duit” ca Firicel din Las Fierbinţi), angoasa este un semn tutelar al impasului care îl domină pe protagonist și, odată cu el, întreaga lume. După ieșirea lui din scenă, coda documentaristă a filmului (fugară aluzie autoreferențială la activi­tatea regizoarei în acest fief) înfățișează viața stradală revenită la banalul liniștit al normalității: camera e purtată în mână (nu pe traseele savante de dinainte), mas­culii sorb din priviri nurii trecătoarelor, bătrânele hrănesc porumbei, un el și o ea adolescenți se sărută pe o bancă – debut al descoperirii identității de sine și de gen, care poate fi privit de spectator cu simpatie și chiar cu speranță.
(Film 1/2019)

Tags: cronica de film, dinu ioan nicula, in pronuntare film, mihaela popescu, revista film nr 1 2019

Comments: