Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Patruzeci de grade la soare şi Această fată...


     Ce mi-e Tuzla, ce mi-e Magistrala Nord-Sud? Doar că nu-i marea oferită impertinent ca decor. Doar că ne coacem fără briză şi în altă companie: Lucian Bratu în şort, că nu degeaba «Dorobanţul»... şi operatorul Tiberiu Olasz. Sub o umbreiă, Margareta Pîslaru machiată şi gata să intre în cadru, bea Coca-Cola. Seamănă foarte vag — aşa cum e acum, tapată, machiată şi «pe tocuri»— cu fetiţa de acum o zi care, în sandale şi cu părul ei de-acasă, cu ochii ei de-acasă, îmi povestea la cerere, despre ea şi despre rolul ei.
— Ruxandra este o fată fermecătoare, şi asta obligă. Ceea ce cred că va fi foarte greu: să joci cu talent o fată care nu are talent. E greu, dar îmi place, îmi place foarte mult. Trebuie să-mi amintesc cum eram la 17-18 ani... Vedeţi, şi asta îmi place, că joc altceva decât în Tunelul. Altceva măcar şi ca vârstă. Acolo aveam 25 de ani.
— Ce ştii despre personajul dumitale?
— Nu prea mult, cât poţi şti de la o primă lectură a scenariului. Este o fată foarte sinceră în fond, care crede în tot, dar care nu prea ştie ce vrea. Dă examen la teatru, deşi nu are niciun pic de talent, trece de la o stare de spirit la alta dintr-o dată, fără nicio justificare aparentă... Îl iubeşte pe Paul, dar nici Şerban nu-i e indiferent... Este o fată puţin dezorientată...
     Rolul Margaretei este într-adevăr foarte greu. Această fată fermecătoare poartă în spate tot filmul, nu numai titlul. Trebuie să trezească rând pe rând simpatie, antipatie, repulsie chiar. Să fie drăgălaşă, dezarmantă, enervantă. Să fie proastă, cu şi fără farmec, şi să aibe crize de inteligenţă acută. Lipsită de talent, şi să aibă o scenă de improvizaţie actoricească aproape genială. Să lovească, cu insensibilitatea şi egoismul ei inconştient şi să fie la rându-i lovită, fără să înţeleagă de ce. Să fie ca o superbă jucărie mecanică, ca o păpuşă care spune şi mama şi tata, închide ochii, bate din palme, şi transmite şi idei. Este altceva decât Fana din Ultima noapte a copilăriei, altceva decât eroii din Dimineţile unui băiat cuminte, este o altă faţă a tinereţii, aproape simbolică, dar de o autenticitate teribilă, cu existenţa reală, precisă şi posibilă. Ca rol este un personaj de invidiat.
— De ce Margareta Pîslaru?
— Văzut din afară — spune Lucian Bratu — ar putea să pară o soluţie de succes. Margareta este foarte cunoscută. Din cauza popularităţii ei, avem şi necazuri. Dorim să trecem neobservaţi, să filmăm prin surprindere, dar de multe ori din cauza ei nu se poate. Am ales-o pentru că sunt convins că ea este purtătoarea ideală a tipului de fată creat de Cosaşu. Este foarte de aici, din oraşul nostru, se leagă foarte bine cu locurile pe care le filmăm şi cu tema filmului. Sigur, garanţii nu există. Orice lucru are proporţia lui de necunoscut. Poate că nici experienţa ei cu mine, nici a mea cu ea nu este o asigurare liniştită sută la sută. Necunoscut este, în special, dacă şi cât suntem noi în stare, împreună cu ea, să prospectăm zonele mai adânci ale scenariului. Pentru că există o aparenţă a fenomenului, foarte tentantă şi spectaculoasă, dar dacă nu reuşim să o depăşim şi să desprindem semnificaţiile acestei fete fermecătoare, dacă rămânem la suprafaţa fenomenului nu vom reuşi să ne ducem rolul până la capăt.
— Ce vi se pare mai important în faza asta?
— Să prindem şi să reuşim să păstrăm până la capăt tonul uşor amuzat, ironic cu care autorul vorbeşte despre lucruri foarte serioase. Şi mai este ceva privind tehnica filmării: cu ajutorul lui Tiberiu Olasz încercăm să filmăm altfel decât până acum, adică în ordine cronologică a filmului. Eu nu anticipez, dar este interesant că se poate foarte bine lucra şi aşa, fără să stânjenim producţia şi obţinându-se două câştiguri foarte importante, unul pentru actori — care au astfel sentimentul continuităţii rolului lor — şi unul pentru mine personal: nu mai sunt transformat în dispecer, obligat să ţin minte şi să mă preocup de ce se întâmplă între cadrul A şi cadrul Y.
— Bine, dar atunci de ce se filmează de ani de zile aşa cum ştim că se filmează?
Tiberiu Olasz intervine ca fiind mai în măsură să dea explicaţii despre imagine.
— Se filmează pe sistemul numit «pe serii de lumini». Filmez astăzi, să zicem, toate prim-planurile personajului X aflat în dialog cu personajul Y. Lumina se pune pe faţa personajului X şi deci trebuie să profit şi să filmez tot ce am de filmat cu acest personaj. Apoi lumina se pune pentru personajul Y şi-l filmez de asemenea numai pe el. Obţin o imagine frumoasă a ambelor personaje. O imagine curată, cum spunem noi. Dar asta se poate realiza foarte bine şi altfel, adică aşa cum încercăm noi: filmând şnur, acţiunea filmului. Faptul că un personaj este mai puţin luminat decât celălalt, nu mă deranjează de loc. Dimpotrivă, îmi accentuează senzaţia de adevăr, pentru că în viaţă de fapt niciodată nu se întâmplă ca doi oameni care stau de vorbă să primească pe faţă aceeaşi lumină.
— Nu e mai greu de filmat aşa? Totuşi, lumina se pune şi în funcţie de faţa actorului. Trebuie să-I pui în valoare, să-i speculezi unghiurile favorabile.
— Dacă filmezi, pur şi simplu, pe viu ca la documentar, unde ai nevoie mai mult de ochi decât de aparat, e foarte uşor. Dar să faci un film jucat, un film cu actori în felul acesta, e poate mai greu decât să faci o frumoasă imagine clasică. Eu nu vreau să fiu original cu orice preţ, nici să fac şcoală, dar dacă asta foloseşte filmului nostru, cred că merită osteneala.
— S-ar putea spune că faceţi o încercare de a transplanta metodele documentarului pe filmul artistic.
— Da, pentru acest film, repet, da. Şi Cosaşu a lucrat la Sahia şi ceea ce a scris el poartă amprenta adevărului de viaţă. Materialul lui cere o asemenea imagine foarte de pe stradă, nu de documentar, ci în spiritul adevărului de viaţă.
— Singurul intrus sunt eu, spune Lucian Bratu. Şi trebuie să spun că pentru mine, care am lucrat numai la studioul «Bucureşti», colaborarea cu Cosaşu şi Olasz este ca o injecţie cu vitalitate. De altfel, cred că şi pentru filmul artistic, puţin anchilozat în formule şi scheme, o asemenea injecţie este foarte folositoare.
— Din păcate— reia Olasz — sistemul nu se poate aplica oricărui film. La urma urmelor, poate ăsta este secretul: să descoperi pentru fiecare film stilul de imagine şi metoda de lucru care convine cel mai bine.
     În stradă, în mijlocul oamenilor care trec tocmai atunci când nu trebuie şi nu numai că trec, dar se uită şi în aparat, Margareta Pîslaru aşteaptă în cadru să fie filmată. Scena se petrece la un stop unde Ruxandra, cu un coş pe un braţ; şi un căţel sub celălalt, aşteaptă să treacă stopul. Cadrul reprezintă o imagine dintr-un film pentru televiziune, pe care Ruxandra îl turnează sub regia lui Paul, un film care se termină cu: «Cetăţeni, nu traversaţi strada pe stop!». Cadrul pare să fie convingător, întrucât două femei care privesc filmarea au şi început să discute între ele despre utilitatea filmelor de circulaţie, argumentând cu toate accidentele auzite sau cunoscute. Deci, Margareta Pîslaru stă la stop, cu coşul pe braţ. Cu trei zile înainte stătea la o masă a barului «Turist». Peste două zile va sta în tribuna hipodromului din Ploieşti. Pentru ca aşa se fac filmele: stând şi aşteptând. Cu seninătate şi răbdare, fără nervi, mai ales fără nervi, dacă se poate. Dar nu prea se poate.
 
 
(Cinema nr. 9, septembrie 1966)

Tags: lucian bratu, pe platouri, tiberiu olasz, un film cu o fata fermecatoare

Comments: