Încet-încet, vreau să spun de la carte Ia carte, demersul critico-istoric al lui Tudor Caranfil capătă, deopotrivă, consistenţă şi contur închegându-se într-o construcţie căreia, apreciindu-i de pe acum întinderea, îi putem deduce, cu oarecari aproximaţii şi prudenţe şi liniile de forţă.
Ar fi vorba, mai întâi, de readucerea în prim-planul memoriei noastre cinefile a unor pelicule dacă nu uitate, oricum ieşite din bagajul referinţelor uzuale. În acest sens, elocvent mi se pare chiar titlul primei cărţi (apărute în 1966) a autorului : „7 capodopere ale filmului mut” (căreia îi urmează, peste numai doi ani, monografia dedicată lui F.W. Murnau — una dintre cele mai serioase cărţi de acest gen apărute în literatura noastră de specialitate). Pornind de la constatarea, valabilă atunci ca şi acum, că, «excluzând două-trei excepţii, publicul se află în imposibilitatea de a cunoaşte, de pe ecran marile creaţii ale perioadei mute». T. Caranfil mărturiseşte - şi în această mărturisire trebuie să vedem şi „mobiluI" demersului său : «Ni se pare ciudat că, în timp ce Homer şi Plaut ajung, peste milenii în pas cu noi trăiesc în bibliotecile şi pe scenele anilor noştri, creaţii artistice remarcabile ale secolului (...) sunt aproape date uitării şi generaţii după generaţii trec pe lângă ele, ignorându-le. Evident, nu pentru că cinematograful n-ar fi onorat de interesul contemporanilor noştri (...). Dar modul specific în care îşi face drum către spectator crează impresia că cinematograful trăieşte doar în dimensiunea prezentului, că el se detaşează mereu de faptele trecutului său oricât de remarcabile ar fi”.
Caranfil nu face, în această direcţie, figură singulară — deşi munca sa e, adesea, una de pionierat: într-un alt sistem de referinţă, şi din alt(e) punct(e) de vedere un gest similar de „recuperare” a unor titluri trecute-n uitare săvârşeste, săptămână de săptămână, şi Romulus Rusan (alt avizat comentator al fenomenului). Numai că — legate, cum sunt, de programul Cinematecii intervenţiile acestuia, de indiscutabilă probitate profesională (şi, uneori, cu surprinzătoare intuiţii asupra valorii filmelor comentate) stau oarecum sub semnul acelui „au petit bonheur” care le şi face când şi când fermecătoare, în vreme ce autorul nostru pare a dezvălui — tot mai limpede, carte după carte — un „plan subţire”, bine şi de mult gândit... Plan a cărui evoluţie o vedem în cercuri concentrice (din ce în ce mai largi, prin puterea de cuprindere), dacă nu cumva în spirală (prin evoluţia corespunzătoare a „nucleului germinal”)...
În al doilea rând situăm efortul laborios al lui T. CaranfiI de-a resuscita odată cu titlurile restituite circulaţiei publice întreaga suită de amănunte semnificative care au patronat naşterea unui film; iar aceste amănunte nu sunt supuse discuţiei la întâmplare, sau într-o simplă ordine cronologică, ci în virtutea unei organizări prealabile cum arată şi titlul celei de a treia cărţi a autorului „Romanul unui film: Cetăţeanul Kane” (1978). «Mai mult decât „istoria unui film” această carte se vrea „romanul” unor destine. Într-un fel, ea încearcă să aplice evocării evenimenteIor autentice metoda experimentată de înşişi autorii filmului». care au dorit să scrie un film „prismatic”, personajul principal fiind definit printr-un număr de mărturii diferite şi chiar contradictorii. În mod analog — şi acesta este elementul inovator pe care încearcă să-l aducă lucrarea noastră — filmul Cetăţeanul Kane este privit aici din patru puncte de vedere diferite. Patru destine autentice care se suprapun mereu, se confruntă, se împletesc cu lumea ficţiunii conferindu-i un relief deosebit. Am sperat ca această metodă să-i dea cititorului, indiferent dacă a văzut sau nu filmul, dacă este sau nu pasionat de problemele specifice artei ecranului, imaginea stereoscopică a vieţii înseşi.
