Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Pagini de jurnal: Eu am găsit Efemerele…


     De ce filmez efemeridele? E importantă viaţa acestor insecte? Pentru mine da! E o insectă neînsemnată; trei ani în mâl se pregăteşte să trăiască două ore de lumină. Pentru noi această existenţă e efemerul. Pentru ea este eternitate.
     S-a făcut târziu. Luminile reflectoarelor s-au stins, în laboratorul unde filmăm s-a făcut linişte, oamenii din echipă au plecat bucuroşi că filmarea s-a terminat măcar o dată înainte de miezul nopţii. Au plecat unul câte unul şi eu i-am condus ca o gazdă bună până în capul scărilor.
— Tu nu vii?... Ce mai faci aici?...
— Mai rămân puţin… Sunt obosită.
     Şi am rămas. Mi-ar fi fost greu să le explic că momentele, pe care le trăiesc acum când scriu aceste rânduri, au pentru mine un farmec special... Mi-ar fi fost greu pentru că, după 12 ore petrecute cu ochiul în aparatul de filmat, după atâta încordare şi efort, Patakfalvi şi Cornea, colaboratorii mei, simt mai degrabă nevoia  să iasă la aer să evadeze...
     Îmi place să stau în camera în care s-a filmat. În ziduri, în lemn, în aer, se păstrează vibraţia orelor de muncă, a nervilor surescităţi, a emoţiilor, a respiraţiei noastre, a echipei de filmare.
Cum ai filmat?!... Aşa...
     Acvariile, complicatele mele acvarii sunt calme, nu se mai întâmplă nimic, animalele s-au liniştit şi ele după orele de chin, în care sub infernul luminii reflectoarelor şi al bâzâitului aparatului de filmat, sunt puse şi obligate să trăiască momente din viaţa lor ca şi cum ar fi în natură. Bietele de ele... Sunt smulse din întunericul şi răcoarea apelor, din umbra pădurilor, din limpezimea aerului, dintre flori şi verdeaţă, şi aduse aici, în iadul acesta străin. Multe, foarte multe mor — unele îşi pierd obiceiurile sau şi le schimbă, altele se obişnuiesc şi se comportă normal — ne ignoră şi fac ceea ce aştept de la ele... să-şi trăiască viaţa lor în faţa obiectivului. Dar acestea sunt puţine.
     Puţini, foarte puţini oameni cunosc aventurile unui film ştiinţific. Pe ecran se perindă imagini superbe din natură, se desfăşoară ciclul de viaţă al unor animale sau plante necunoscute, şi deseori sunt întrebată: «Cum ai filmat asta? ...Şi atunci când...»
     E greu de răspuns. Le-am filmat în ore de chin şi aşteptare, în zile şi nopţi nesfârşite de pândă şi emoţii, când fiecare mişcare sau vibraţie a animalului însemna ceva ce numai pentru mine avea o semnificaţie, când mi se părea că între natură şi mine se dă o luptă crâncenă, în care eu trebuie să înving. Cred că n-am învins niciodată. Uneori am avut pur şi simplu noroc.
Am întors capul o clipă…
     Odată trebuia să filmăm un peştişor exotic care năştea pui vii. O raritate, o minune nemaivăzută pe ecran, căci peştii se înmulţesc prin icre — nu nasc. Peştişorul meu era roşu şi auriu, şi se agita în apa acvariului dându-mi emoţii în fiecare clipă. Toată echipa, operatorul, electricienii, consultantul ştiintific, toţi eram cu sufletul la gură. Orele de aşteptare treceau greu. Lumina puternică a reflectoarelor tulbura vietatea colorată din acvariu, apa se înfierbânta din pricina căldurii reflectoarelor, aduceam mereu bucăţi de gheaţă s-o răcim, dar gheaţa speria peştişorul... Şi aşa ne-am chinuit stingând şi aprinzând reflectoarele, răcind apa, pândind, cu sudoarea şiroind pe noi, fiecare reacţie a peştelui care nu voia pentru nimic în lume să «nască».
     Cred că am aşteptat aşa o zi întreagă, mâncând acolo, pe apucate, în faţa acvariului, odihnindu-ne pe rând... şi nimic. A venit noaptea şi ne-a găsit tot acolo, amorţiţi, dar hotărâţi să nu capitulăm. La un moment dat, unul din electricieni ne-a spus ceva. N-avea importanţă ce. Am întors capul şi eu şi operatorul vorbind cu colegul nostru. Atât am făcut — am întors capul câteva minute. Când ne-am aruncat privirea din nou spre acvariu peştişorul de aur născuse zeci — sute de peştişori de aur mici care se zbenguiau în apă. Momentul cel mare pe care l-am aşteptat 20 de ore trecuse şi nu I-am putut filma... Am plâns ca un copil mic şi cred şi acum că peştişorul-mamă râdea de mine
     ...Se lucrează foarte greu astfel de filme. Mulţi m-au întrebat cum de am răbdare să le fac... şi de ce le fac.
     Cred că puţini dintre cei cărora le spun că munca asta mă pasionează mă cred cu adevărat. Ei cred mai degrabă că am eşuat aşa... Au fost nenumărate discuţii dacă acest gen este artă sau nu este artă. Cred că n-are importanţă ce este. E foarte greu să dai definiţii exacte şi să încadrezi în tipare. Oricine are ceva de spus, de comunicat semenilor săi, o face printr-un limbaj propriu. Mie îmi place să comunic, să transmit celorlalţi ce simt şi gândesc când văd alcătuirea fără greş a unei gâze sau plante, organizarea desăvârşită a vieţii ei. Mi se pare că pot să mă fac tălmaciul unor adevăruri eterne, transmise de natură oamenilor, adevăruri pe care noi oamenii nu Ie cunoaştem sau poate nu le dăm destulă importanţă. Nu ştiu dacă reuşesc. Poate, uneori.
Două ore, o eternitate
     …Când am făcut filmul despre Efemere, am crezut că înnebunesc. Trei ani am străbătut Delta de la un cap la altul ca să le găsesc. În primul an erau apele prea mari şi n-au apărut. În al doilea an apele secaseră şi n-au apărut. Am spălat malurile, am scormonit fundul apelor, ne-am scufundat în mâl şi noroi... dar nu le-am găsit. Au apărut în al treilea an şi, în fine, le-am putut filma.
     Era atât de important să le filmez? Era atât de importantă viaţa acestor insecte despre care 80% din oameni nici nu ştiu că există? Pentru mine da! Am văzut cum o insectă neînsemnată se pregăteşte timp de trei ani, în întuneric şi mâl, să trăiască două ore de bucurie şi lumină. Trei ani sapă o galerie care o adăposteşte — trei ani se hrăneşte şi se fortifică — viaţa ei toată o trăieşte ca o larvă, pentru ca atunci când îi vine timpul, ea să devină o făptură aleasă, graţioasă şi liberă pentru datoria ce-o are de îndeplinit pe pământ — pentru specia căreia îi aparţine. În două ore trăieşte totul — libertatea, frumuseţea, lumina, dragostea şi moartea. Pentru ea — o viaţă, o eternitate. Pentru noi două ore — o efemeră.
     Dar aceste vietăţi în efemerul lor există pe pământ cu mult timp înaintea noastră. Interpretarea efemerului lor ne aparţine — ele nu ascultă decât de legile speciei lor...
     Toate astea se puteau spune în chip şi fel — în versuri, într-un roman cu personaje, în muzică, în film cu actori.. Eu am găsit înseşi Efemerele...
     Nu mă interesează niciodată un fenomen în sine. Frumuseţea de vis a fluturilor, culorile lor minunate sunt de fapt un limbaj — un mijloc de avertizare care le permite să trăiască... Picioarele din spate transformate în vâsle ale unui gândac obligat să devină acvatic nu sunt o perfecţiune numai ca structură, ci pentru că ele reprezintă o adaptare — au un rol în viaţa animalului, ca şi frumuseţea florilor, ca şi totul de altfel. Această mare ordine, această armonie desăvârşită a formelor şi a structurii necesară vieţii, legătura unică a fiecărei fiinţe, oricât de modeste, cu mediul său — toate astea mă uimesc şi mă emoţionează. Şi cum aş putea să transmit mai bine sentimentul pe care mi-I dă perfecţiunea naturii, decât făcând filme despre natură.
     Mai ales că noi, oamenii, mult prea ocupaţi cu viaţa noastră, uităm că facem parte din această natură — că legile ei sunt şi ale noastre, că de fapt legile noastre sunt legile speciei căreia îi aparţinem, deci ale ei. Poate că dacă ne-am lăsa mai mult timp pentru a înţelege legile naturii, ne-am înţelege şi cunoaşte mai bine pe noi şi specia noastră...
Am crezut c-o păcălesc…
     ...Cea mai groaznică lovitură pe care o dau vieţuitoarelor este că le răpesc libertatea. Sunt obligată s-o fac pentru că uneori nu se poate filma în detalii — chiar în aer liber intimitatea vieţii unui animal. Sunt obligată să le pun în acvarii, în terarii, să inventez tot felul de cuşti, de colivii, din tot felul de materiale. Important este să le las senzaţia că sunt libere. Aici sunt întotdeauna învinsă. Ele nu pot fi înşelate niciodată. Nici chiar plantele nu pot fi înşelate.
     Când am filmat o mică viespe de nisip cu obiceiuri foarte interesante, am crezut c-o păcălesc punând-o într-un fel de colivie de sticlă înfiptă în nisip. Era destul de mare şi insecta se putea mişca în voie. Dar ea ştia foarte bine că nu e liberă. Nu făcea nimic altceva decât să încerce să treacă prin pereţii fini şi transparenţi. Până la urmă a murit. Am încercat acelaşi lucru cu o libelulă. A murit şi ea. Nu pot înţelege de ce. Aveau aer, plante, nisip, hrană. Tot ce le trebuia. Dar insectele mureau fără să le pot filma. Şi atunci am pornit-o prin nisipurile fierbinţi ale deltei, cărând aparatele grele, pârjoliţi de soare, înţepaţi de tăuni şi ţânţari şi ne-am chinuit ore şi zile în şir blestemând totul. Au fost cele mai grele zile de filmare din viaţa mea, Până la urmă le-am filmat. A ieşit filmul Convergenţe.. povestea leului furniciior un animai care trăieşte o viaţă plină de rapacitate şi cruzime ca larvă, iar ca adult el e pur şi nu se atinge decât de nectarul florilor. O viaţă plină de semnificaţii...
     Cred că aş putea să povestesc nenumărate întâmplări din timpul filmărilor, O dată, când o să am timp, o să mi le notez pe toate. Când povestesc aceste lucruri, ele devin amuzante — atunci când se întâmplă, ele sunt mai degrabă triste. Până la urmă toate reprezintă câte un film de 10 minute de care mulţi, cei mai mulţi, nici nu ştiu. Dar dintre cei care văd acest film sunt unii care îmi spun... — «Era atât de frumos! Cum ai reuşit să filmezi atunci când insecta aceea...» 

 
(Cinema nr. 11, noiembrie 1970)

Tags: confesiune, dona barta, efemere film

Comments: