Pagini de istorie ale echipei Mandric (scenariu şi regie), Fernoagă (asistent de regie), Belici (montaj), Ghidali (operator) depăşesc categoric evenimentul, festivitatea şi pot impulsiona — prin faţa lor artistică reală — dezvoltarea unui gen cinematografic de mare frumuseţe, de mare emoţie. Nu m-aş grăbi să numesc acest gen „filmul de arhivă” — cum o fac cu împăcare spiritele clasificatoare, mulţumite ori de câte ori au ocazia să catalogheze uşor, fiecare operă — ele însele robite mecanismelor arhivisticii, pentru că n-am înţeles niciodată de ce se utilizează termenul de „arhivă” în arta filmului. Cinematecă — de la bibliotecă, da! — dar arhivă?
Frumuseţea filmului lui Mandric constă în vibraţia cu totul deosebită a apelului său la memorie, bazat pe documente de mare sugestie. Într-una din primele fraze ale comentariului, E. Mandric califică „memoria documentului alb-negru” drept „necruţătoare”. După vizionarea Paginilor de istorie — constaţi că, în privinţa „alb-negrului”, eşti în posesia unei bogăţii adjectivale mult mai întinse: de la „necruţător” la „tandru”, de la „exact” la „extraordinar”, de la „realist” la „fantastic”. Fireşte, aici nu facem stilistică — nu vreau să spun decât că filmul ara o gamă emoţională largă, în toate registrele, epic şi liric, sarcastic şi patetic. Nu exagerez când scriu că, în timpul proiecţiei, memoria a fost vie, a trăit, adică am simţit-o respirând şi pulsând, „în flux”, cum ar spune poetul, sanguină şi nervoasă, deseori umilită de peliculă, alteori orgolioasă, ca o femeie fidelă. Într-un cuvânt — a fost sugestionată. De ce subliniez a doua oară acest cuvânt? Fiindcă în acest gen, în această împărţire a documentului şi a exactităţii unde ochiul cere imperios imagini clare, nete, fără echivoc, obiective — arta se impune tot prin legile ei, adică din umbra exactului, din sugestie, din particularul gravid de semnificaţii, din imaginea care, fără a cuprinde totul, spune mai mult decât totul. Uneori sugestia foloseşte necunoscutul, alteori — straniul, de multe ori — senzaţionalul. Fără acestea, memoria adoarme, nu mai reţine nimic, „generalul” o plictiseşte, şi din femeia credincioasă, frumoasă, încântătoare, prin jocul asociaţiilor, devine o baborniţă cicălitoare. În cea mai bună tradiţie a „viziunii reportericeşti” — E. Mandric nu a evitat ineditul, unicul, uimitorul, documentul teribil care, cum spune Bogza, „îţi crapă capul”... Bombardarea Bucureştiului de avioanele hitleriste în zilele lui august '44 e surprinsă formidabil, fără teamă ipocrită de absurd — şi scriu „surprinsă”, pentru că a descoperi prin vraful de documente ale „arhivei” această imagine şi nu alta e o problemă de inspiraţie şi cere „ochi” de artist: un om traversează fostul bulevard Elisabeta — numai ruină şi fum — ducând în braţe... un manechin dintr-un magazin de confecţii! De ce un manechin, ce era în mintea acelui om — nu există răspuns, doar metafora pătrunzătoare a apocalipsului creat de barbaria teutonă. Din aceeaşi cultivare insistentă a sugestiei în locul generalităţii fără relief s-a născut cel mai pregnant leit-motiv al filmului: chipurile oamenilor care au făcut revoluţia populară sub conducerea Partidului. E. Mandric a „lucrat” cu un simţ fin de cineast prin prim-planuri de mare expresivitate căutând insistent ochii şi feţele luptătorilor, înţelegând că ele dau dimensiunea cea mai amplă a unei epoci. De neuitat sunt ochii mulţimii ascultând cuvântările conducătorilor de partid, ochii minerilor în timpul discuţiilor, sub ninsoare, cu tovarăşul Gheorghiu-Dej în Valea Jiului, feţele lor, la ieşirea din abataje, după o muncă eroică... O a doua linie de transmitere a sugestiei este montajul — trepidant, nervos, cuprinzător. Un exemplu: concertul dirijat de George Enescu la Ateneu. E. Mandric nu s-a ferit „să lungească” episodul, să folosească trei planuri lungi (pe o peliculă uzată, cu o lumină şovăitoare care-i dă marelui muzician un nimb de demiurg învăluit în abur, pentru ca racordul brusc al concertului cu frontul, cu atacul trupelor noastre să ne plaseze pe o nouă orbită de sentiment, propulsându-ne spre tărâmul rar atins al poeziei. E un „punct de foc” al filmului — dar mă întreb câte asemene documente dorm nedescoperite în „arhivă”, aşteptând să fie conectate de inspiraţia cineaştilor, pentru a deveni — potolit vorbind — memorabile.
