„Pădurea nebună” – cronică de film (2)

     Este ştiut: nici o operă literară nu poate fi transpusă pe ecran „cuvânt cu cuvânt”. Ecra­nizarea înseamnă selecţie, selecţia înseamnă subiectivitate, ea reprezintă gustul cuiva anume, gustul autorului (în cazul de faţă al autorilor, scenariul lon Cantacuzino, Virgil Puicea, regia Nicolae Corjos), el, autorul, poate să treacă peste zeci de pagini, poate să elimine personaje, întâmplări, să comprime sau să dilate o acţiune în dauna sau în favoarea alteia, poate să mute accen­tele, poate, fireşte, dar acela nu este cazul fe­ricit, să iasă nu numai din litera, dar şi din spiritul cărţii. Fidelitatea faţă de o operă lite­rara nu se măsoară în numărul de pagini aduse pe ecran, nici în numărul de cuvinte reproduse „ca în carte”, nu cantitatea, ci cali­tatea operei literare trebuie să treacă în opera cinematografică. Măsura fidelităţii nu este litera, ci spiritul cărţii. Conţinutul de idei. Exemplele ecranizărilor fidele în formă şi trădătoare în conţinut nu lipsesc nici în ci­nematografia lumii, nici la noi. Dar filmul de faţă îşi declină apartenenţa la familia ecranizărilor. El se retrage modest — modest sau prudent — în zona operelor cinematografice realizate după o operă literară. Acest magic îngăduie nu numai să se treacă peste, dar şi să se brodeze pe marginea unor pagini. Nu numai să se elimine, dar şi să se adauge — personaje, situaţii, întâmpări noi. Nu doar să se redea, dar şi să se imagineze dincolo de hotarele operei literare. Acest magic după eliberează autorul de orice constrângere, dă o libertate de mişcare ameţitoare, uneori ameţitoare până la leşin — leşinul filmului, fireşte. Pădurea nebună descoperă cea de-a treia formulă: ecranizare şi film realizat după romanul cu acelaşi titlu. El operează, ca orice ecranizare, o selecţie din opera literară şi imaginează situaţii, personaje şi acţiuni noi. Sigur, nici o formulă nu e bătută în cuie, nu lipsa de puritate a genului poate destrăma vraja unei opere, vraja unei opere, literare sau cinematoarafice, n-o poate destrăma decât pierderea firului roşu, pierderea substanţei emoţionale. Pierderea pulsului. Când şi cum s-a întâmplat această pierdere la Pădurea nebuna este greu de spus. Programul de sală reproduce pagina de gardă a unui scenariu datat: 1964. Numele autorului nu se vede. Se vede, semnat apăsat, acordul scriitorului. Dacă este practic cu neputinţă de fixat — pe firul a optsprezece ani — momentul de alu­necare în afara substanţei literare, cauzele ei pot fi analizate — filmul ni le oferă la vedere...
     Autoblogratic, în prelungirea „Jocului cu moartea”, romanul lui Zaharia Stancu are tonul pătimaş-subiectiv al literaturii confesiune, acea literatură despre care Tudor Vianu spu­nea că este „adevărata formă a istoriei, şi, într-un fel, idealul către care aceasta trebuie să se îndrumeze”. O literatură deschisă spre individ şi spre lume deopotrivă. Darie al său — portretul scriitorului în tinereţe — îşi înfige colţii cu aceeaşi poftă de pătrundere a sen­surilor în propria-i viaţă şi în viaţa din jur. El vrea să se înţeleaga şi să înţeleagă ce se în­tâmplă; particularul şi socialul se macină la aceeaşi moară, şi făina din care autorul îşi frământă pâinea nu are două culori. Şi nici două gusturi. Martor aparent pasiv cu o uşoară mişcare spre acţiune, spre încadrarea în evenimentele istoriei, bântuit de o sinceri­tate mistuitoare ca un chin, dornic să se cu­noască şi recunoască aşa cum e, Darie cel din carte este un personaj irezistibil tocmai prin francheţe, prin curajul de a-şi mărturisi laşitatea, duplicitatea, neputinţa de a reac­ţiona cum se cuvine şi când se cuvine. Darie cel din film (Florin Zamfirescu, într-o dispe­rată luptă cu imaginea uşor deshidratată a personajului său, o luptă răsplătită cu mici momente de victorie) îşi iese din pasivitate, dar, ciudat, ieşirea nu este spre binele perso­najului, dimpotrivă. Regizorul apasă din răs­puteri pe coarda socială a personajului şi re­uşeşte de minune să-i estompeze, să-i aplati­zeze contururile. Darie nu mai e „lupul dinţos", ci un mieluşel blând, o victimă. Lumea lui Zaharia Stancu, vie, reactivă, colorată, pestriţă chiar, suferă aceeaşi neinspirată mo­dificare. Din „jalnicul orăşel Ruşii de Vede”, cu ziduri coşcovite pe Strada mare, cu firma ,,la înger" din care n-a mai rămas decât „a... nger" şi Grădina lui Sotir în care orchestra cântă „Valurile Durării”, ni se arată câte un colţ frumos colorat, mirosind sănătos a de­cor. „Casa” doamnei Harnik, la care slujeşte Valentina, arată ca o „casa” din filmele fran­tuzeşti ale anilor '30. Grădina lui Sotir a de­venit un restaurant cu lux de capitală. Dorul de frumos şi dorinţa de înfrumuseţare se în­tinde şi asupra personajelor. Valentina (Vale­ria Sitaru) „cu ochii roşii de oboseală” are prospeţime de porţelan chinezesc. Filipache Arăpaş — ciungul (Horaţiu Mălăele) e un tâ­năr nostim şi întreg la trup. Uruma (Gabriela Cuc), mica tătăroaică din prafuitul Sorg dobrogean, bântuie câmpia călare într-un „cos­tum” alb imaculat sau este aşezată graţios, ca într-o poză de reclamă la „Vizitaţi Coasta de Azur”. Despa (Catrinel Dumitrescu) este nevoită să-şi rezolve izbucnirile temperamen­tate în mereu aceleaşi câteva invective: „găl­bejitule, fir-ai al dracului!” Moartea unchiului Tone (Mihai Mereuţă), cea mai filmică pagină de literatura din romanul lui Zaharia Stancu, se comunică zgârcit, în câteva replici, ca şi în­tâlnirea lui Darie cu părinţii, de-altfel. Tot ce era vână de observaţie a relaţiilor umane se pierde, paradoxal, nu prin lipsa de respect faţă de litera cărţii, ci tocmai din dorinţa de a o respecta. Dar litera şi nu spiritul ei. Suflul aspru poetic al răzbirii în lume a desculţului Darie răzbate în film, din nou paradoxal, toc­mai într-o secventă inexistentă în carte — va­gonul de tren, pustiu, tras pe linia moartă, în care Darie şi-a făcut un colţ de scris, dar re­gizorul a trecut în fugă chiar şi peste pro­pria-i imaginaţie. Acel suflu ar fi fost sigur mai puternic dacă „Pădurea nebuna” ar fi ră­sunat altfel în autorii filmului. La Zaharia Stancu, pădurea e mereu prezentă prin vânt, prin noapte, prin luna, pădurea nebună, De­liormanul, nu se vede, dar se simte. În film, ea se vede se vede la început, se vede la mij­loc, se vede mereu, însoţită mereu de muzica în sine frumoasă şi cât de nelalocul ei în epocă, scrisă de Florin Bogardo — dar nu se simte. Ceea ce nu se simte, mai cu seamă, este nebunia. Nebunia care, la Zaharia Stancu, nu era doar a pădurii, era şi în oa­meni. Nebunia sărăciei, a lipsurilor, a nedrep­tăţii sociale, a luptei împotriva ei, a spaimei de moarte. Dar, sigur, într-un film care oco­leşte nota aspra, un film care se retrage din faţa durerii, care nu scormoneşte, ci mângâie doar faţa istoriei, nebunia nu avea cum să-şi găsească locul. Pădurea nebună este un film lucrat corect, interpretat corect (corect pe li­nia impusă de regizor), filmat mai mult decât corect, filmat frumos de Vivi Drăgan Vasile. Un film elegant. Sigur, eleganţa nu are nici un punct de contact cu opera bolovănos-răz­vratită a răzvrătitului Zaharia Stancu, dar acesta este „avantajul” unui film realizat după o operă literară. Avantajul? Să zicem, avanta­jul.