Dintre debuturile regizorale — patru la număr: două în limitele categoriei de scurt metraj și două ambiționând lung-metrajul — întâmplate către sfârșitul acestei veri uitate-n toamnă, numai unul merită a fi consemnat ca atare: cel care a propus-o interesului nostru pe Cristina Nichituș-Mihăilescu.
De altfel noua regizoare este și laureata premiului pentru detut la recenta ediție a Galei filmelor cu tematică pentru tineret... Dar ceea ce mă face să-i acord prioritate, față de ceilalți trei colegi debutanți, prezenți și ei în competiția de la Costinești, e faptul că — în ciuda unor scăderi evidente și care, bănuiesc, n-au scăpat atenției spectatorului — Pădurea de fagi reușește să aducă suflciente dovezi de maturitate și profesionalism.
Povestea filmului pornește de la o propunere purtând semnătura, de-acum cunoscută, a Iui Francisc Munteanu: în vederea înfăptuirii actului insurecțional de la 23 August 1944 forțele patriotice iau măsura construirii — într-o pădure de fagi din preajma Capitalei — a unei centrale telefonice de rezervă capabilă, la nevoie, să preia și să asigure legăturile Marelui Stat Major român cu trupele sale angajate în luptele ce inevitabil aveau să urmeze întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste.
Important pentru filmul de față, este faptul că „întâmplarea” propusă de scenariu se înscrie într-un context istoric real ale cărui elemente, preluate inteligent la nivelul generalului, sunt sugerate prin (semnificative, uneori) evenimente particularizatoare...
Pe această poveste regizoarea construiește un film care — în prima lui jumătate, cel puțin — se urmărește cu interes: pregătirea acțiunii de instalare și demarare a noii centrale (sub forma unei „școli” pentru telefoniste căci în vecinătate se afla postul de radio german Ilse II și curiozitatea „vecinilor” nu era puțină) adună, ca într-o matcă, diverse întâmplări (rezolvate fără complexe de Cristina Nichituș-Mihăilescu) și aduce în prim-plan (sau doar sugerează în planul secund și în fundal) o tipologie diversă și bine aleasă, care, raportată la contextul istoric amintit, dă filmului un plus de credibilitate.
În acest sens, ar fi interesant de urmărit — ca o mică probă de virtuozitate, pe care Cristina Nichituș-Mihăilescu o trece cu brio — jocul interferențelor dintre cele trei grupuri de personaje; „fetele” (recte, telefonistele) „soldații” (care asigură paza centralei) și „nemții” (de Ilse II); apropieri și respingeri, destine care se întretaie într-o țesătură dominată de neprevăzut, psihologii relevate printr-un gest (Durdu își taie cozile) sau printr-o replică (Meri îl pune prompt la punct pe „curtezanul” neamț devenit prea insistent), toate acestea dau fllmului un farmec incontestabil și traduc mai expresiv personalitatea regizoarei (decât, să zicem, decomplexarea acesteia în fața scenelor „de bătălie” pe care le-a avut de rezolvat).
Este demnă de reținut și capacitatea regizoarei de a lucra cu interpreții chiar dacă «...din personajul colectiv al fetelor nu se disting, cu adevărat decât vreo patru sau cinci figuri» — cum observa un comentator al filmului: observație justă în privința „cantității”, deși perfect inadecvată intențiilor regizorale și specificului acestui film — care, în nici un caz, nu și-a propus să prezinte „personajul colectiv al fetelor”... De altfel, e și firesc ca dintr-un grup să se detașeze cel mult două-trei personaje — cum se și întâmplă în Pădurea de fagi: Ana, Durdu și Meri ar fi „figurile” care „se disting” cu adevărat — mai mult decât suficient pentru a (re)prezenta, atât în ceea ce are divers, cât și în ceea ce-i este comun psihologia grupului.
Veritabili creatori de „portrete în mișcare” mi s-au părut experimentații actori Traian Stănescu (dr. Bejan), Radu Vaida. (comandantul neamț), Dionisie Vitcu (nea Stoica) — cărora li se adaugă mai tinerii Vasile Muraru (serg. Vasile) și VaIentin Mihali (lt. Manu). Pe aceeași Iinie valorică se situează prestațiile semnate de Tora Vasilescu (Meri, în buna „tradiție” a personajelor specifice actriței) și de Anca Sigartău (Durdu — personaj care poate fi socotit adevăratul debut în film al tinerei interprete).
Debutul Ralucăi Penu (în Ana — rolul principal) este dominat de un paradox: interpreta convinge, personajul — nu! Siguranță în fața aparatului de filmat, o interesantă prezență fizică, buna stăpânire a mijloacelor expresive — calități certe, dar puse în slujba unui personaj care (acumulând o serie de tragedii) devine neconvingător prin exces... În această privință, se poate observa o caracteristică a literaturii lui Francisc Munteanu semnalată de comentatorii scrisului său: preocuparea «pentru dramatismul facil, pentru rezolvarea neverosimilă a conflictelor (...), pentru coincidențe fără semnificații profunde».
În aceeași ordine de idei trebuie citată și lipsa de suflu epic a scenariului — implicit, a filmului, care lipsit pe parcursul ultimelor sute de metri (de peliculă), de combustia întâmplărilor, se precipită către un spectaculos facil (amintind, poate fără voie, de ceea ce au mai „comercial”și mai „împrumutat” de la alții filmele „de război” și nu numai, ale lui Sergiu Nicolaescu).
Destinul artistic al regizoarei se conturează — dacă se conturează — în altă direcție.