Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Orchestra nebună


     Unde poate fi întâlnit cel mai bun interpret de Ceaikovski? La Moscova. Ce se întâmplă cu un mare artist în perioada comunistă? Este înlăturat, umilit? Toate întrebările îşi găsesc răspunsurile în ultimul film al lui Radu Mihăileanu prin aceea că manualul întâmplărilor este citit corect, politically correct. Marele dirijor Andrei Filipov (Aleksei Guskov) este dat jos de pe scenă de către Brejnev însuşi pentru faptul de a fi refuzat să-şi concedieze instrumentiştii evrei, rezultatul, el ajunge la munca de jos, om de serviciu la Balşoi Teatr unde dăduse altădată concerte. Lui Lucian Blaga i se întâmpla mutatis mutandis acelaşi lucru, din profesor ajungea bibliotecar în aceeaşi facultate care se mândrea cândva cu prezenţa sa în corpul profesoral. După 30 de ani, lui Andrei Filipov îi vine o idee năstruşnică, pune mâna pe un fax care conţinea o invitaţie la un concert la Paris, la Théâtre Châtelet, şi se decide pe loc să realcătuiască vechea orchestră şi să se prezinte ca fiind oficial orchestra Balşoiului din Moscova. Zis şi făcut, pentru asta are nevoie de un manager pe care-l găseşte în persoana vechiului secretar al teatrului, stalinistul Ivan Gavrilov (Valery Barinov), şi de vechii membri ai orchestrei pe care-i culege pe fiecare de unde-l aruncase soarta, dintr-un taxi, dintr-o şatră de ţigani etc. Cert este că orchestra recompusă arată jalnic, însă perspectiva unei călătorii la Paris constituie liantul natural al muzicienilor. Este foarte clar că logica internă a filmului nu se ţine, dificultăţile trupei sunt depăşite artificial, nu-i ia autobuzul, îi ia avionul, violonistul rom le lipeşte poza pe paşaport în aeroport, iar un ofiţer prea curios responsabil cu paza se retrage speriat când două matahale îl încadrează ameninţător. Însă nu neapărat de logică are nevoie o comedie pentru a fi spumoasă, iar Radu Mihăileanu ştie să pună corect accentele în fiecare limbă întrebuinţată realizând ideea de conlucrare, comuniune a raselor şi claselor armonizate de spiritual muzicii din care, iată, nu numai tragedia, ci şi comedia se poate naşte. Nu mesajul altruist, de toleranţă, ecumenic, deranjează, ci sublinierea sa îngroşată ca să sară în ochi. Pentru completarea setului de solidarităţi afective, cei doi francezi care sunt şi organizatori ai concertului se sărută pe gură într-o clipă de extaz. Reunirea aceasta veselă a tuturor cu toţi concurează Internaţionala din care fac parte comunistul sovietic şi cel francez grăbiţi să serbeze nunta de argint printr-o nouă lansare la apă a proiectului unionist. Dirijorul are ocazia să întâlnească în Franţa în persoana violonistei Anne Marie-Jacquet (Mélanie Laurent) pe fiica unei soliste celebre care fusese deportată împreună cu soţul ei în Gulag lăsând fetiţa unei franţuzoaice dedicate, Guylene (Miou Miou), care a ştiut să păstreze secretul dispariţiei părinţilor ei. Se plânge peste tot, în timpul concertului şi după, se suspină înainte de concert la restaurant, acasă şi în alte părţi, aflăm povestea tristă a cuplului de muzicieni, povestea care neputând fiind spusă în cuvinte este turnată în lacrimă şi în muzică deopotrivă, se face melodramă. Astfel clişeele dau năvală în film, ştim că rusul este cam nebun din fire, dar lipsa de măsură se conjugă admirabil cu arta, ştim că este sentimental aşa că plânge în hohote sau doar lăcrămează şi devine duios, ştim că se îmbată şi când se îmbată cântă sau pune mâna pe mitralieră, ştim că este grosolan şi când are ocazia nu se dezminte, ştim că trăieşte la cele mai înalte cote pasiunea aşa că dirijorul ne arată cât de mult simte el arta. La fel, evreul este preluat cu tot cu clişeele vizitate ironic-tandru, evreul ştie să facă un gheşeft şi îl face, ştie să se descurce şi se descurcă etc. aşa cum ţiganul ştie să facă rost de orice din pământ din iarbă verde, numai să nu-l întrebi de mijloace şi dansează la întâiul zgrepţănat de scripcă. Jocul cu clişeele este cum nu se poate mai nimerit într-o comedie, dar şi cum nu se poate mai facil atât timp cât acestea nu sunt deconstruite abil. Râsu-plânsu care-i ieşea în Trenul vieţii (1998), unul dintre filmele sale de referinţă, nu-i mai iese aici, mai precis dozajul este de vină. Comedia răspunde, mai degrabă, unui umor primar, cu puţine subtilităţi, menită să comunice în medii străine, să facă să circule stereotipul ca în bancuri, dacă este vorba de ţigan acesta musai fură, dacă este vorba de evreu acesta face admirabil din orice o afacere, dacă este vorba de german acesta este neapărat disciplinat. În schiţarea unor personaje regizorul are o reuşită care-l validează, un astfel de personaj este Sacha Grosmann (Dmitri Nazarov), un amestec de violenţă cu tandreţe respirând ceva din sufletul rus. Aşa cum câteva replici zgârie dincolo de pelicula umoristică pentru a atinge nervul cum este remarca lui Sacha întrebat de Ivan de ce nu a plecat cu ceilalţi evrei în Israel: "Unde să plec, aceasta este ţara mea." Abia aici stereotipul este pus în abis. Sugestia fixării într-un timp nemişcat a lumii pariziene are ceva de spus despre imobilitatea sau viteza lentă a vieţilor în dictatură însă ideea ar fi putut fi continuată şi în afara gagului. În fond, Andrei Filipov trăieşte cu amintirea unui Paris cu 30 de ani în urmă, un Paris al miracolelor. Intersecţia axelor temporale a vieţilor acestor admirabili muzicieni şi a lumii în care ar fi trebuit să se afle reclamă o privire mai atentă la lumea din care am ieşit acum 20 de ani. Cred că aici Radu Mihăileanu are un cuvânt de spus, şi dacă nu ar fi îngroşat tuşa umoristică ar fi obţinut acea subtilă notă particulară. Andrei Filipov cu Concertul pentru vioară în Re major al lui Ceaikovski îndeplineşte un rol orfic scoţând din "infernul" mizerabilist al lumii postsovietice muzicanţii redeveniţi muzicieni. Punctul climactic al filmului este acest minunat concert al lui Ceaikovski, muzica drept soteriologie, drept "communism" sublim. Ascultând Ceaikovski poţi uita că eşti în film, pentru că într-adevăr, geniul muzicii dizolvă toate contradicţiile, ideologice, rasiale, personale. Este ideea servită cu eleganţă de Radu Mihăileanu şi care îi salvează celelalte stângăcii
 


 
(România literară, nr. 48 2009)

Tags: angelo mitchievici, concertul, cronica de film, radu mihaileanu

Comments: