Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Omenescul vânătorii - cronica filmului ”Fals tratat de mântuire a sufletului”


     Cu discreţia care-l caracterizează, Nicolae Mărgineanu a adus pe ecrane un nou lungmetraj de ficţiune, doar al treilea în ultimii zece ani, dat fiind că, în tot acest răstimp, regizorul s-a dedicat preponderent documentarului. În sine, premiera filmului Fals tratat de mântuire a sufletului este un moment important, mai ales că a avut loc în luna când autorul lui a devenit octogenar. Dat fiind că, în  octombrie, Dan Piţa a împlinit şi el 80 de ani, se poate spune că generaţia ’70 a atins pragul senectuţii, lucru va impune de la sine o privire retrospectivă a ceea ce a însemnat în istoria cinematografului românesc pleiada de cineaşti care au debutat în 1971 prin documentarul colectiv Apa ca un bivol negru.
     Într-un fel, prin recenta sa producţie, chiar Nicolae Mărgineanu revizitează tematic propria sa filmografie de după 1989, în care ideea purificării religioase se împleteşte cu lupta împotriva comunismului şi a instrumentelor sale umane, unele dintre ele perpetuate şi în vremurile de după. A început în 1990 cu Undeva în est, ecranizare după ”Feţele tăcerii”, de Augustin Buzura şi a continuat în 2001 cu Binecuvântată fii, închisoare!, pentru ca să închidă acest perimetru de „film istoric” cu Poarta albă (2014), pe coordonata mistică de promovare a figurii lui Arsenie Boca, cel căruia i-a dedicat şi o serie de filme documentare. Spre deosebire de alţi colegi din teritoriul creaţiei culturale, preocuparea lui Nicolae Mărgineanu faţă de aceste aspecte dramatice ale istoriei recente nu are nimic conjunctural: tatăl său – psihologul Ştefan Mărgineanu – a fost deţinut politic timp de 16 ani, repercusiunile asupra perioadei de tinereţe a viitorului cineast fiind împovărătoare.
Iată de ce surprinde, întrucâtva, faptul că la Fals tratat de mântuire a sufletului a lăsat întreaga pondere a misunii scenaristice pe mâna unui (până acum) necunoscut – Bogdan Adrian Toma – care a imaginat (din Statele Unite, unde s-a stabilit demult) o tramă centrată în jurul activităţii CNSAS, instituţie care nu are în organigramă inspectori-anchetatori de genul eroului din film, mai potrivit ca profil, poate, pentru IICMER. Faptul că acţiunea nu este precis datată temporal e oportun, dat fiind că CNSAS a ieşit de câţiva ani (până la recentele dezvăluiri controversate ale cercetătorului Mădălin Hodor) din sfera de interes a disputelor, atât prin dispariţia naturală a unora dintre cei care făceau obiectul atenţiei sale, cât şi prin mutarea jocurilor politice coercitive pe terenul altor instituţii ale statului.
Acceptând, volens-nolens, această licenţă majoră, putem privi filmul sub semnul temei uceniciei „trădate”. Mai întâi, pe linia relaţiei dintre inspectorul CNSAS Sorin Toma (un rebel în cadrul instituţiei, tolerat pentru că e serios, dar şi pentru că trebuie păstrată excepţia care confirmă regula) şi Radu Olar, absolvent de drept pe care Toma îl aduce ca mână dreaptă a sa. Un ateu ale cărui metode trimit la cele securistice, versus un credincios pentru care valoarea supremă este omul. Duelul actoricesc nu e la cea mai înaltă temperatură: junele Bogdan Nechifor poartă încă aura lui Arsenie Boca, de aceea cotidianul îl face să pară şters, iar Ioan Andrei Ionescu (un foarte bun actor de scenă) duce amprenta lui Adrian Popovici, care cu câţiva ani în urmă i-a încredinţat rolul principal în discutabilul Brâncuşi... din eternitate.
     Pe celălalt versant, motivul trădării apare în episodul biografic al părintelui Iustin Manu (regizorul a exclus orice paralelism cu Iustin Pârvu), la a cărui mănăstire, spre anul 1989, Securitatea trimite un novice, care în urma unei crize de conştiinţă se sinucide, fapt pentru care preotului i se fabrică un dosar, care peste ani, îl va duce la confruntarea cu „anchetatorul” venit de la CNSAS în creierul muntelui. Remus Mărgineanu face un rol credibil, dând aparenţa celui care, cu complicităţi de bună credinţă (de reţinut apariţia Mariei Ploae!), se ascunde în munţi de propriul trecut (poate aluzie şi la actuala reinterpretare a istoriei, când oameni ca Ion Gavrilă-Ogoranu sunt chiar şi post-mortem hăituiţi din nou), în realitate vrând să protejeze memoria acelui tânăr care, prin slăbiciune, a căzut pradă vremurilor. Confruntarea nocturnă dintre preot şi „vizitatorii” săi pune în valoare calităţile operatoriceşti ale lui Andrei Băltăreţu şi, desigur, gustul plastic al fostului director de imagine Nicolae Mărgineanu.
     Bine scris, dialogul filmului reprezintă, poate, principalul merit al scenariului, iar dacă ar fi fost sprijinit şi de un sunet care să dea un plus de naturaleţe, lucrurile ar fi stat şi mai convingător. El serveşte adecvat conturării unor personaje secundare precum soţia lui Sorin (îngroşată tipologic, pentru că dramaturgic trebuia să-l „tragă în jos” pe partenerul ei, în raport cu mai serafica parteneră a lui Radu) sau fostul deţinut politic jucat de Valentin Uritescu. O anumită latură teatrală este vădită şi ar fi putut fi benefică în disputele dintre Sorin şi Radu – mai ales pe marginea credinţei – dacă, fugind de maniheism, autorul n-ar fi intrat sub zodia unui fel de clişeu cathartic, în lumina căruia finalul filmului trebuie să-i surprindă transformaţi pe eroii săi.
     Fals tratat de mântuire a sufletului trebuie considerat ca un film independent, întrucât Nicolae Mărgineanu nu a avut stoicismul de a aştepta unul dintre concursurile CNC, într-o perioadă în care acestea au lipsit. Ca atare, realizarea lui trebuie privită cu un anumit respect, meritat atât de producătorul care investeşte bani proprii într-o creaţie deliberat noncomercială (inclusiv prin titlul care lasă aparenţa unui documentar), cât şi de cineastul care continuă să formuleze probleme umane spinoase, uneori nu în siajul corectitudinii politice. În an aniversar, se cuvine a fi revăzută întreaga sa operă regizorală, începută atât de promiţător cu patru decenii în urmă prin Un om în loden şi culminând prin Ştefan Luchian (1981), Întoarcerea din iad (1983) şi Pădureanca (1987), realizări de maturitate ale unui cineast a cărui artă a marcat puternic deceniul ’80.
(Revista ”Film”)

Tags: dinu ioan nicula, fals tratat de mantuire a sufletului film, nicolae margineanu, revista film

Comments: