Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Odihnă între ai noştri


     Aş fi ipocrit dacă aş spune că nu mă bucur când cineva, cu riscul de a reuşi, încearcă să aibă haz. Mai ales că sunt eu însumi uneori victima unei anumite neînţelegeri a glumei şi zeflemelei. Mi s-a întâmplat să spun diverşilor colegi de prin redacţii şi edituri: „Dumneavoastră, de-ndată ce omul are haz, vă speriaţi ca de Ucigă-l Toaca şi roşiţi ca o fată mare. Într-o privinţă, aveţi poate dreptate. După informaţiile mele, fetele mari nu fac copii. E deci bine ca anumite persoane să moară fără progenitură”. Acestea spuse, ei m-au iubit de două ori mai tare.
     Filmul de care vreau să vorbesc acum nu este o simplă colecţie de bancuri şi nici un simplu recital de stele. Toate aceste ornamente sunt strânse într-o tramă poliţistă, adică în două, căci avem două nuvele poliţiste distincte.
     Nu numai din cauza glumelor şi replicilor acest film aparţine genului umoristic, dar şi pentru că el abordează genul rar şi greu al romanului poliţist umoristic, aşa cum practică de pildă faimosul Exbrayat.
     Nu este o parodie, adică o exagerare caricaturală, ci o coincidenţă între lucruri foarte serioase şi educative şi întâmplări ilariante, din care tineretul — şi mai ales cei care riscă să pornească pe căi greşite — nu are decât de câştigat.
     Protestez deci împotriva celor ce spun că acest film aparţine unui gen minor care trebuie judecat cu indulgenţă. În artă nu există indulgenţă. În artă nu există genuri majore şi minore, ci numai opere bune şi opere proaste. În acest sens se poate spune că lucrarea scriitorului Ţic şi a profesorului universitar Drăgan este o zglobie şi înduioşătoare producţie tinerească. S-a procedat cu exact acea particulară măiestrie cu care, dintre toţi, de pildă, cercetătorii institutului de lingvistică sau dintre toţi studenţii de la drept, s-ar fi ales numai acei bănuiţi a avea un deosebit talent şi un haz garantat şi li s-ar fi spus: fiecare să facă să iasă treaba cât mai bine. lar vreunul din profesori ar fi ticluit o poveste-liant, care să lipească, adică, într-o unitate dramaturgică micile bucurii individuale. De pildă, o croazieră pe mare, sau un incendiu sau o crimă. Exact aşa s-a procedat şi în filmul nostru. Rezultatul a fost înduioşător. S-au ales numai acei actori cu gir umoristic garantat, din aceia care, dacă numai apar pe scenă sau ecran, stârnesc în sală un frison de bucurie viitoare. Marii profesionişti ai actoriei de la Hollywood îşi plătesc adesea plăcerea (la aniversări, la revelioane) să pună pe toţi camarazii să filmeze, ca nişte amatori, fiecare câte un număr, cu atâta haz încât ai jura că de pildă un Cary Grant sau o Ginger Rogers sunt chiar actori de carieră.
     Filmul Ţic – Drăgan are meritul de a trezi această prospeţime a climatului de amator. Este o simpatică odihnă colectivă între ai noştri.
     În prima poveste, un borfaş fură căţeluşul unei cucoane. Pe de altă parte, miliţienii află că un important funcţionar al unei importante întreprinderi s-a sinucis; ba chiar descoperă că acesta fusese în realitate „sinucis” de alţii. Ceea ce e original şi picant în această poveste este că omorul acela nu ar fi fost posibil dacă borfaşul nu ar fi furat căţelul, şi asta absolut indiferent de faptele căţelului şi ale borfaşului.
     Prima poveste, cea bună, mai are o însuşire poliţisto-penală. Ea demonstrează două teoreme criminale. Prima: că cea mai sigură metodă să nu te prindă că furi este să fure toţi. A doua: furtul generalizat are şi el un cusur. Nu merge la infinit. La un moment dat trebuie un ţap care să andoseze vinovăţiile tuturora. E drept că acest al doilea principiu pare a nu fi original. ÎI găsim într-un roman de Dashiel Hammet, unde o bandă de gangsteri comisese atât de multe crime, încât exasperase pe poliţişti, care nu mai conteneau cu raziile, percheziţiile, interogatoriile, ceea ce deranja şi pe banda rivală (şi inocentă). Aceasta, ca să nu mai aibă asemenea greutăţi în muncă, alege (la vot) pe unul din ai lor care să se declare vinovat de toate păcatele şi astfel să mai liniştească poliţia. Vă închipuiţi ce mândru va fi el de acest succes electoral! Bineînţeles, acceptă, căci, totuşi, îi convine. Pledând „guilty”, adică „vinovat”, scapă de pedeapsa capitală. Ceea ce tot e ceva, că doară mai există şi evadare pe lumea asta! În filmul lui Ţic şi Drăgan, ţapul ispăşitor nu se predă, ci este pur şi simplu ucis de camarazi.
     Celălalt episod penal are unele inadvertenţe. Detectivii noştri anchetează pe un individ suspect (Puiu Călinescu), care îşi zice „profesor de mimică” şi cheltuieşte mult mai mulţi bani decât îi poate procura bizara sa profesiune. El se justifică arătând ce importante sunt lucrurile pe care el le predă elevilor. De pildă, îi învaţă să stea ceasuri întregi absolut imobili. Te întrebi la ce poate sluji cuiva să stea absolut fix. Mai ales miliţia îşi pune asemenea întrebări. Şi până la urmă află răspunsul. În cazul nostru, profesorul făcea parte dintr-o bandă de pungaşi care devalizau marile magazine de confecţiuni. Îşi puneau pe faţă o mască de manechin şi încă din timpul zilei, dinainte de închidere, luau locul manechinelor. lar când magazinul se închidea, ei puteau fura liber şi nestingherit.
     Să zicem că în asemenea prăvălii, pe lângă manechinele din galantar, se mai postează, ici şi colo, şi alte câteva în interiorul prăvăliei. Să zicem. Dar ceea ce e inadmisibil, e că domnul profesor de yogă penală, în loc să ţină secret trucul care asigură reuşita infracţiunii, se laudă în gura mare cu arta lui de a face pe oameni să stea ficşi, ba chiar cel mai tare se laudă el cu asta faţă de miliţieni!
     În rezumat, operă de odihnă, operă modestă, prudentă şi inocentă. 
(Cinema nr. 12, decembrie 1970)

Tags: brigada diverse intra in actiune film, cronica de film, d.i. suchianu, mircea dragan

Comments: