— Cum adică atât aţi meritat — ca s-o luăm de unde am rămas. Vi se pare normal că abia acum aţi ajuns la un rol principal?
— În tinereţea mea, un pionier al cinematografiei noastre mi-a spus că n-am să fac niciodată film, pentru că am faţa asimetrică şi un ochi mai mic decât celălalt... Ştiu, de asemenea, că un mare operator al nostru se îngrozeşte, face alergie când trebuie să apar pe platou. El zice că e de pus lumina pe faţa mea... Trebuie să mărturisesc acum, când am căpătat forţa de a mărturisi acest lucru, că eu am crezut foarte mult în aceste păreri şi că ele m-au ţinut multă vreme departe de film. A fost ca o renunţare. Pe de altă parte însă, alţi doi operatori, mai tineri,
Nicu Stan şi
George Cornea, au reuşit într-o oarecare măsură să-mi dizolve sentimentul ăsta de renunţare. În discuţiile lungi pe care le-am avut cu ei, mi-au amintit, dacă se poate spune aşa, că viaţa nu se compune din anume feluri de feţe pe care lumina se aşază sau nu, şi nici din alte coordonate tehnice, şi, că dincolo de lumini şi umbre, pelicula trebuie să înregistreze o lume interioară cu toată complexitatea mişcării din ea... De fapt, n-am de reproşat nimic nimănui. Dacă nu am fost solicitat înseamnă că n-am ştiut să mă impun, că n-am atras atenţia, că n-am stârnit interesul regizorilor şi nu e decât vina mea. Asta se vede că face parte din destinul meu de actor. Fiecare cu destinul lui. Pot să dau şi exemple de actori care au fost solicitaţi şi care şi-au pierdut şansa, tocmai pentru că au fost prea solicitaţi...
— Nu cred că există „prea solicitat”. Există, poate, prost solicitat. Pe rol care nu-i merge, care nu i se — sau nu i se mai — potriveşte. Şi, în afara de asta destinul, ştiţi bine, ni-I fac cei din jur. În cazul actorilor, regizorul.
— Dar şi regizorul e o individualitate, o personalitate, care nu poate fi planificată şi care-şi duce şi ea destinul ei. Eu sunt de părere că tot ce ni se întâmplă ne reprezintă. În artă cel puţin.
— Bun. Atunci ce reprezintă pentru dumneavoastră acest prim rol principal în Bariera?
— Cu mult mai mult decât întâlnirea cu un rol principal. De fapt, este un moment de cotitură, este întâlnirea cu un regizor care a determinat nişte răsturnări capitale în ceea ce se cheamă personalitatea mea de actor. Într-un fel, întâlnirea cu
Mircea Mureşan la
Bariera este echivalentă cu întâlnirea mea cu Mazilu. Până la acea întâlnire, eu trăiam în teatru ca în mijlocul unei poveşti. Mă simţeam şi mă vedeam ca un interpret al unor senzaţii general-valabile. Eram fixat într-o categorie de personaje sensibile, limfatice, cumsecade, şi acolo trebuia să şi mor. Personajele lui Mazilu m-au întors pe dos ca pe o mănuşă... Acum, la
Bariera, într-un moment în care majoritatea părerilor despre prezenţa mea actoricească erau constituite sau îndreptate spre imaginea unui actor în stare să creeze personaje necruţătoare de un comic dus până la burlesc sau caricatură, Mircea Mureşan mi-a propus un personaj complex, la care vioiciunea de spirit alternează cu acordurile grave ale existenţei sale. Un personaj în acelaşi timp ironic şi sensibil, în acelaşi timp distanţat de propria sa existenţă şi confundându-se cu ea.
— Cred că vi s-a propus exact personajul Octavian Cotescu... Dar spuneţi-mi: să fie chiar o coincidenţă faptul că în cele două momente-cheie ale carierei dumneavoastră a apărut numele aceluiaşi autor: Teodor Mazilu?
— S-ar putea să nu fie tocmai o coincidenţă. Aceste răsturnări ale personalităţii mele actoriceşti au fost de fiecare dată în sens invers şi, de fapt, asta demonstrează marea zonă în care se mişcă Mazilu ca artist. De fapt, întâlnirea mea cu acest autor — uite că nu pot să scap de cuvintele mari — a însemnat pentru mine fericirea.
— Dacă ne gândim că prima dată Mazilu v-a împins spre o jumătate a personalităţii dumneavoastră, iar a doua oară spre cealaltă jumătate, cred că aţi dat cea mai frumoasă definiţie a fericirii: împlinirea.
— Da, cred că asta e fericirea... Dar, trebuie să ştiţi că la tot ce însemn eu Ia ora actuală, pentru mine cel puţin, a mai pus umărul cineva:
Liviu Ciulei. Prezenţa unui artist nu se simte numai în împrejurări care pot fi definitive, ci este o problemă de ceea ce numim noi, în mod banal, atmosferă. În tot ce se întâmplă, începând cu relaţiile dintre oameni, şi terminând iar cu un lucru foarte frumos, care se exprimă printr-un termen banalizat: spirit colectiv. Ceea ce, de fapt, înseamnă nevoia intensă şi definitivă a fiecărui om din acel colectiv, de a trăi acolo şi nu în altă parte. La film, din păcate lucrul acesta minunat se pierde, pentru că acolo colectivul se dizolvă odată cu terminarea filmului.
— Ce vă preocupă cel mai mult la ora actuală? În meserie sau în afara ei.
— Tinerii. Trebuie să mărturisesc că am o nevoie nemaipomenită de a mă apropia de cei tineri, de a învăţa de la ei. S-ar putea ca ceea ce spun acum să pară ipocrizie, dar dacă stau să mă întreb de unde această, nevoie, cred că aş putea să-mi răspund că, în contactul cu ei, mă revăd pe mine însumi, îmbogăţit. O să mă întrebi, cum? Am să-ţi spun. Contactul cu ei — cu cei talentaţi — îmi dă senzaţia spontaneizării — dacă se poate spune aşa — rutinei mele profesionale.
— Asta s-ar putea numi secretul perpetuării valorilor. Dumneavoastră luaţi de la ei prospeţimea ei, experienţa. Dar ei pleacă totuşi de la o treaptă câştigată...
— Viaţa, în cel mai adevărat sens al cuvântului, face acest lucru în mod, obişnuit şi uneori chiar foarte brutal. Ştiu că tinerii nu ţin seama de eforturile cu care s-a câştigat această treaptă. Dar după mine aceasta nu înseamnă nerecunoştinţă, ci doar apariţia necesară, obligatorie, a unei noi trepte în ceea ce defineşte, de fapt, umanitatea: nevoia de a evolua. Pentru că, după mine, dacă umanitatea s-ar putea defini în patru cuvinte, acestea ar fi: nevoia de a evolua şi dacă priveşti aşa lucrurile, atunci într-adevăr, omul n-are vârstă.
— Spuneţi asta tocmai când, în gândul meu vă dădeam dreptate, şi-mi spuneam cu un fel de bucurie că totuşi nu e puţin Iucru să te găseşti ca artist, pe de-a întregul, chiar dacă abia la 41 de ani...
— Aşa e. Şi e şi o frumoasă încheiere de interviu. Dar pentru mine, ca existenţă, este abia un început. Să zicem. Să credem.
