— Ştiu, luna, anul, Iocul naşterii....
— Deci:
— 14 februarie 1931, Dorohoi. Şcoala primară fireşte, pe urmă liceul Liceul Naţional din Iaşi — pe urmă, de fapt, nu pe urmă, ci din clasa a VI-a, m-am înscris la Conservatorul de artă dramatică din laşi, împreună cu colegul meu Dan lordăchescu, la clasa unei mari actriţe şi profesoare Gina Sandri Bulandra.
— De ce atâta grabă? Vreau să spun, de ce n-aţi terminat liceul, cum se face, şi apoi să fi început institutul?
— Era, cred în mine o mare nevoie de spectacol şi o mare dragoste pentru teatru. Eram licean prin clasa I-a sau a II-a nu-mi amintesc exact, când am văzut la Teatrul Naţional din laşi spectacolul „Vicleniile lui Scapin”, cu Ştefan Dăncinescu şi, ştiu precis că în acea joi după amiaza, la sfârşitul spectacolului, la aplauze, m-am uitat la Dăncinescu şi m-am văzut acolo, pe scenă, în locul lui primind aplauzele... Am şi încercat să le obţin de altfel, pentru că m-am apucat să organizez un fel de spectacole în faţa clasei, la ora de dirigenţie, spectacole în care îl imitam pe Miluţă Gheorghiu în „Coana Chiriţa”. Succesul la colegi a fost mare, dar mie nu-mi ajungea. De unde, se vede, graba de a intra la conservator, de fapt, de a ajunge actor de-adevăratelea.
— N-a fost greu?
— Ba a fost. S-au supărat pe mine mai ales profesorii de matematică şi fizico-chimice, dar am întâlnit şi înţelegere pentru dragostea mea de teatru, din partea profesorului meu de ştiinţe naturale, lon TăzIăuanu. Mare iubitor de flori, fireşte, dar şi de artă...
— Aţi absolvit conservatorul în ce an?
— În 1950. După care, spre stupoarea şi dezamăgirea mea, am fost repartizat la Teatrul Municipal din Bucureşti.
— De ce stupoare? De ce dezamăgire?
— Cu mentalităţile mele de pe atunci şi ataşamentul faţă de instituţia pe care am deschis ochii, nu-mi doream decât să rămân acolo. Plus complexele mele faţă de capitală, structura mea de provincial. Am plecat aproape împins de la spate, de către ultimul meu profesor de actorie, lon Lascăr.
— Debutul?
— În stagiunea '50 – '51 cu Petre din „Pădurea”, alături de sufocanta, pentru mine, prezenţă a Luciei Sturdza Bulandra, Jules Cazaban, Ştefan Ciobotăraşu. Şi împreună cu un alt debut: lleana Predescu... Au urmat câţiva ani, în care s-a depănat acea dulce perioadă de ucenicie la care erau supuşi tinerii, în Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, perioadă în care am jucat roluri mici, dar întotdeauna alături de maeştri şi simţind parcă tot timpul nevoia, dorinţa tuturor, ca eu să cresc.
— Ce roluri vă amintiţi cu plăcere din perioada aceea?
— Doctor Murgu în „Oameni de azi”, Kolosov din „Liubov larovaia”, Valentin în „Să nu te joci cu dragostea”, culminând toate cu un rol mare şi frumos, Tom din „Menajeria de sticlă”, din nou alături de Lucia Sturdza Bulandra. Acela a fost un moment important pentru mine în sensul depăşirii unei etape de maturizare... A venit apoi ceva mai târziu, prin '62 mi se, pare, întâInirea cu Mazilu: Gogu din „Proştii sub clar de lună”. Apoi, Iulian în „O singură viaţă” de lonel Hristea, Horia în „Profesorul Horia”, cinci personaje în „Tandreţe şi abjecţie”, Frisch în „Biederman şi incendiatorii”, şi în sfârşit, Caţavencu în „Scrisoarea pierdută”.
— Întâlnirea cu filmul?
— Banală, neinteresantă, plină de emoţii şi complexe pentru mine, cu rolul sublocotenentului Dragu din
Portretul unui necunoscut. Un singur gând bun îmi vine în minte şi acela e legat de
Gheorghe Turcu, care a fost, totuşi, primul regizor care şi-a imaginat că aş putea fi şi actor de film... Au urmat, la o distanţă mare, rolul din
Dragoste lungă de-o seară, apoi inginerul Mareş din
Dimineţile unui băiat cuminte, un rol în
Balul de sâmbătă seară, Ilieş din
Castelul condamnaţilor, ziaristul din
Asediul, Manu din
Puterea şi Adevărul, un rol episodic în
Drum în penumbră, perceptorul în
Păcală şi, în sfârşit, primuI rol principal: Viţu din
Bariera.
— Nu vi se pare puţin?
— Se vede că atât am meritat.
