„Oaspeţi de seară” – cronică de film

     De numele regizorului Gheorghe Turcu este legat unul dintre frumoasele filme ale cinematografiei noastre, unul dintre acele filme care apar rar şi în viaţa unui regizor, şi în viaţa unei cinematografii: O mică întâmplare. Un film care şi-a păstrat intacte candoarea, prospeţimea şi valoarea şi după ce peste el au trecut 20 de ani. Un film pe care-l pomenim şi azi ori de câte ori trecem în revistă istoria cinematografului românesc, un «punct de referinţă» în această nu prea lungă istorie. O mică întâmplare dezvăluia atunci, în 1957, un regizor sensibil la detaliite vieţii, un psiholog atent, aplecat cu tandreţe şi umor asupra «micilor oameni» cu înţelegere şi gravitate asupra «micilor întâmplări» generatoare de sensuri mari, unul dintre acei regizori preocupaţi de tot ce se ascunde dincolo de aparenţe, un neo­bosit căutător de adevăr-adevărat. Din pă­cate, nimic din ceea ce a urmat în filmografia lui Gheorghe Turcu n-a mai atins nici sub­stanţa, nici gradul de incandescenţă din care tâşnise O mică întâmplare. Avalanşa sau Pisica de mare, Castelanii sau Prie­teni fără grai sunt filme mai mult sau puţin reuşite, dar oricum desprinse de personalitatea, de universul autorului Micii întâmplări. Chiar şi acest Oaspeţi de seară cu care Gheorghe Turcu se întoarce la filmul de  lungmetraj după o pauză de şapte ani.
     Realizat după un scenariu de Alexandru Şiperco, Oaspeţi de seară aduce pe ecran un episod din marele serial al vieţii dinaintea lui august 1944, unul dintre multele episoade pregătitoare ale acelui august '44. Construit pe o tramă psihologico-poliţistă, scenariul propune spre rezolvare următoarea situaţie: un grup bine organizat de rezistenţă anti­fascistă cere aliaţilor un om de legătură, un transmisionist radio prin care să se poată comunica şi stabili momentul unei acţiuni comune împotriva fasciştilor. În locul celui solicitat sosesc, la interval de câteva zile, doi. Un bărbat şi o femeie. În mod logic, unul dintre cei doi este spion. Dar există şi posibilitatea ca amândoi să fie de bună credinţă. Scenariul exploatează cu multă râvnă această situaţie şi construieşte o acţiune strânsă, palpitantă, plină, aglome­rată aş spune chiar, de mister şi de mistere, o acţiune din care nu-ţi poţi permite să scapi nici o clipă fără riscul de a nu mai pricepe nimic. De altfel, conştient de acest pericol, scenaristul simte nevoia unei explicaţii, nu prin fapte ci prin vorbe, o explicaţie meto­dică, didactică aproape şi foarte utilă pentru buna întelegere a filmului, foarte utilă dar nu tot atât de cinematografică. Această aglo­merare de date, de posibilităţi şi variante din scenariu este, în acelaşi timp, binele şi răul filmului. Pentru că, pe de o parte, dm punct de vedere al acţiunii, ea ţine treaz, treaz câteodată până la oboseală, interesul spectatorului; pe de altă parte, şi nu pe cea mai puţin importantă, pe partea — ca să zic aşa «artistică» — îmbulzeala şi înghe­suiala de mistere şi false mistere, ce se leagă şi dezleagă în fiece clipă, apasă greu nu numai asupra acţiunii, ci şi asupra perso­najelor, asupra reacţiilor lor, asupra dialo­gurilor care devin din fireşti, cum ar fi trebuit să fie, o prea lungă listă de speculaţii, calcule şi explicaţii. Filmul capătă astfel o  anume fluiditate logică, în schimb îşi pierde fluiditatea şi fluidul artistic. Acto­rii îşi găsesc cu greu poziţia firească pentru rostirea acelui diaiog atât de strict informaţional, operatorul — lon Anton — nimereşte cu greu unghiul inspirat, lumina emoţionantă în această acţiune atât de nemilos funcţională, regizorul reuşeşte cu greu să închege un strop de atmosferă în jurul unor personaje atât de categoric logice şi dispuse să-şi explice la fiecare pas rolul rostul în viaţa filmului. Nu întâmplător, singura secvenţă cu adevărat emoţionantă este cea de început, acea se­lecţie de materiale de arhivă montate cu «mână liberă» şi cu real fior artistic. În rest, Oas­peţi de seară pare ţinut cu totul sub frâul strâns al construcţiei scenaristice. De sub acest frâu sca­pă uneori — spre binele filmului — actorii. În special Ion Caramitru şi Tricy Abramovici în rolul celor doi «oameni de legătură» — şi scapă mai ales printr-un efort de simplificare, de îmblânzire, de umanizare a situaţiilor şi dialogurilor, efort care la lon Caramitru, Ovidiu-luliu Moldo­van, Mircea Veroiu sau Emanoil Petruţ trece neobservat, în timp ce la Tricy Abramovici, Ştefan Radof sau Traian Stănescu rămâne vizibil cu foarte mare claritate. Sen­zaţia generală pe care o lasă Oaspeţi de seară este, în mod cert, de muncă multă, migăloasă şi foarte serioasă, dar şi de efort uşor disproporţionat faţă de greutatea care trebuia săltată de la pământ. Dacă la acest efort s-ar fi alăturat un dram de simplitate, dacă litera scrisă ar fi ştiut să cedeze cu mai multă generozitate în faţa imaginii ci­nematografice, dacă ambiţia scenariului de a fi respectat până la punct şi virgulă ar fi fost mai mică şi forţa regizorului de a-I stăpâni ceva mai mare, cu siguranţă că filmul n-ar fi avut decât de câştigat. Aşa cum arată el, Oaspeţi de seară este victoria unui scenariu asupra unui film.
     Pentru Gheorghe Turcu filmul acesta reuseşte să comunice un lucru, după mine esenţial: că este timpul, este într-adevăr cu prisosinţă timpul, să se întoarcă la ceea ce-I preocupă şi-I reprezintă cu adevărat. Pen­tru că, după părerea mea, O mică întâm­plare, în ciuda faptului că a rămas fără pereche, nu este un accident îin filmografia sa. Accidente mi se par a fi toate celelalte.