„Oamenii se obișnuiesc, în cele din urmă, cu orice?”

     Să nu ucizi
     Prima zi a lunii Mărțișorului ne-a adus pe ecrane lung­metrajul Să nu ucizi, debutul regizorilor Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga. Subiectul e mai mult decât incitant: megascandalul mediatic, care a izbucnit în 2016, legat de biocide – dezinfectantele, diluate ilegal, folosite în spitalele din România, răspunzătoare de apariția infecțiilor nosocomiale și de morțile suspecte datorate șocului septic. O premisă puternică, mai ales că s-au scris zeci și zeci de articole, s-au făcut anchete peste anchete, iar televiziunile aveau în permanență breaking news pe această temă. Aproape că nu era român care să nu comenteze câte ceva despre acest subiect incendiar. Filmul nu și-a propus să fie un documentar – era și greu: pe de o parte, investigațiile și reportajele au fost foarte bine realizate, iar, pe de altă parte, este un risc mult prea mare de a te apropia de industria farmaceu­tică, „un monstru cu față umană”, care își păzește foarte bine secretele –, ci un film de ficțiune.
      Cei doi regizori și scenariști – care lucrează foarte bine în echipă, cum s-a întâmplat și cu scurtmetrajul lor din 2016, 4:15 P.M. Sfârșitul lumii – se concentrează pe figura tânărului medic Cristian Badea, încercând să-i realizeze profilul psiho­logic. Un medic foarte apreciat, chirurg pediatru, care ar fi putut avea o carieră și o viață liniștite, dar nu se mulțumește doar să constate și să ascundă totul sub preș, ci începe să-și pună întrebări. Descoperă – ceea ce mai toți medicii și asistentele din spital știau, în frunte cu Profesorul – că biocidele, substanțele cu care se dez­infectează instrumentarul din sălile de operație, pacienții și medicii, înainte să înceapă actul chirurgical, erau diluate nepermis de mult. Căci, într-o bună zi, un pacient-copil moare la câteva ore după o intervenție de rutină, aparent fără nicio explicație. Iar în spital fuseseră deja înre­gistrate mai multe astfel de cazuri.
     Începe o luptă disperată pentru aflarea adevărului, doctorul devenind un fel de Che Guevara al sistemului medical, cum îi spune ironic unul dintre colegi. Și se luptă cu toți. Cu colegii lui, cu profesorul, cu managerul spitalului, cu Ministerul Sănătății, cu mass-media, cu Procuratura. Nimeni nu vrea să-l asculte. Nici soția, care e și ea asistentă la același spital, nici chiar mama, nimeni nu-l înțelege și nu-l sprijină.
     Ipostaza de scenariști a celor doi rea­lizatori este mult mai fericită decât cea de regizori. Timp de aproape două ore, Cristian Badea, interpretat de Alexandru Suciu, e urmărit de camera de filmat. Clipă de clipă, intri în intimitatea lui, îi simți furia, disperarea, încrâncenarea și, în cele din urmă, neputința. Neputința în fața indiferenței, a complicității, a lașității. Pentru cauză – cea a dovedirii vinovăți­ilor din sistemul medical, din sistemul farmaceutic, din sistemul juridic, din sis­temul decizional-politic – e în stare să sacrifice totul. Într-o lume care și-a uitat valorile fundamentale, el nu-și trădează principiile în care crede. Iar jurământul lui Hipocrate, ca și jurământul biblic, spune clar: să nu ucizi. Titlul filmului ne duce cu gândul la filmele lui Kieślowski, la Decalogul acestuia, dar numai titlul.
     Alexandru Suciu, aflat și el în primul rol principal într-un lungmetraj (tot el fusese distribuit și în scurtmetrajul, amin­tit mai sus, al celor doi regizori) reușește să exprime frământările, neliniștile, frus­trările personajului. Dar, din păcate – și aici e în primul rând problema regizori­lor –, el nu găsește nuanțele în interpre­tare. E doar într-o singură dimensiune, linear, la fel din prima secvență până la ultima. Și tot filmul e pe umerii lui. Are un moment excepțional, la final, când sistemul îl învinge, și camera îi urmărește mâinile pe care și le spală frenetic, cu violență și furie – o palmă pe care ne-o adresează fiecăruia dintre noi. Și ochii care ne privesc de sub masca chirurgicală și ne taie fără anestezie.
     De remarcat și rolurile secundare: Profesorul, jucat de Gelu Colceag, extrem de credibil, cel care se consideră Dumnezeul spitalului, fără de care nimic nu se mișcă, doctorul Ilie, interpretat charismatic de Elias Ferkin, Sofia, soția doctorului Cristian Badea – talentata actriță Cristina Flutur, aici intenționat ștearsă, și mama medicului, rol în care o descoperim pe Tania Filip. O mențiune aparte pentru cei doi părinți ai copilului decedat, interpretați de Virgil Aioanei și Carmen Florescu, care dau tensiune, emoție și forță apariției lor.
     Lansat în premieră mondială la Festivalul Internațional de Film din Varșovia, Să nu ucizi își începe odiseea pe ecranele din București și din țară. Chiar dacă „mâna regizorală” mai are mult de învățat, e de bun augur apariția în peisajul cinematografic a celor doi creatori: Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga.
     Ar trebui să reflectăm la una dintre replicile adresate doctorului, dar adresate și nouă tuturor, atunci când punem între paranteze etica și morala: „oamenii se obișnuiesc, în cele din urmă, cu orice”. Indiferența, lașitatea, minciuna, complicitatea, omisiunea sunt primejdios de aproape de crimă.