”O vară foarte instabilă”: Aventura scrierii - cronică de film

 
      Anca Damian fuge de cărările bine tăiate, protectoare. Preferă să-şi julească pielea abătându-se prin mărăcinişuri, decât să treacă pe unde, în mod cert, nu ar avea de ce să o doară capul. Trăieşte frumoasa ambiţie de a se arunca în necunoscut, poate la început de la o înălţime atent chibzuită, pentru ca, apoi, să tot urce câte o scară.

Aşa am cunoscut-o la debutul în lungmetrajul de ficţiune Întâlniri încrucişate, film cu care nu a făcut gaură în cer, cum se spune, dar ne-a aşezat în poziţia "atenţie, fiţi gata să o urmăriţi". Şi asta, într-un an în care ieşea în lume Poliţist, adjectiv (Corneliu Porumboiu) şi ne pregăteam pentru întâlnirea de categorie grea cu Aurora lui Cristi Puiu. Neînregimentată, atentă doar la ea însăşi, nu la cei din jur, Anca Damian a pornit, apoi, într-o direcţie de nimeni bănuită, animaţia de lungmetraj, cu insolitul, dramaticul Crulic – Drumul spre dincolo, ce avea să fie râvnit de peste o sută de festivaluri din lumea largă şi răsplătit cu un număr record de premii. Iată, acum, un alt film, al treilea, un nou urcuş care nu putea fi decât abrupt. Unul pe care să-l iei în piept, să nu te lase să dormi liniştită: O vară foarte instabilă (scenariu de Anca Damian şi Philip O’Ceallaigh, după povestirea acestuia “A Very Unsettled Summer”).            Formată în anii minimalismului triumfător, ai cinematografului “cu ochii deschişi” (împrumut o fericită formulă aplicată literaturii de Nicolae Manolescu), cu realismul său iubitor de revelaţii ale cotidianului, cineasta optează (deocamdată) pentru o artă “cu ochii larg închişi”. Folosesc, abuziv, recunosc, titlul lui Kubrick, Eyes Wide Shut, doar pentru a încerca să sugerez mişcarea unui cinematograf întors către sine însuşi. Nimic nou sub soare, se va spune, poate. Experienţe consumate de mult prin alte părţi, unde s-au epuizat la timp seducţiile postmodernismului. La noi, ele operează, încă, tentaţia metacinema-ului, a autoreflexivităţii încă mai are un cuvânt de spus. Unul eliberat de timiditatea şi stângăciile unor anterioare încercări, asumate de unii reprezentanţi ai generaţiei ’70, în regimul temerilor de a fi taxat evazionist, exchibiţionist etc. Mai ieri, Corneliu Porumboiu ne propunea o experienţă radicală, Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism.
     Ceea ce face Anca Damian se măsoară în câţiva paşi buni, executaţi într-un spaţiu mai puţin bătut chiar de cei care nu jură decât pe postmodernism. Cineasta noastră nu trăieşte sub vraja aventurii operei cinematografice în drumul ei către ecran. Altceva o interesează, aventura scrierii pentru cinema, devenite subiect. Nu mulţi s-au încumetat să se plaseze în acest unghi. De aceea nu-l invoc pe Pirandello, drag autoarei. Cu sau fără voia ei, mie mi se pare că se instalează în frontul combatanţilor de odinioară, neintimidaţi de Noua critică literară franceză care exila autorul, îl dădea afară pe uşă, dar, ce să vezi, vanitosul individ intra pe fereastră. El înghite vieţile altora, manipulează, dictează mişcări sufleteşi, ba chiar suflă şi replici individului devenit personaj, totul într-un şuvoi în care se varsă ironia, prefăcuta oblăduire, cinismul, fragmentarismul (copilul de suflet al postmodernismului), ludicul. În literatură ni se spune şi ne închipuim. În cinema, toate acestea se petrec la vederere. Avantaj pervers. Dacă ele nu curg, dacă filmul nu bate către alunecarea lichidului şi se opinteşte într-o soliditate demonstrativă, cauza este pierdută. Din fericire, Anca Damian are, într-o măsură semnificativă, simţul deschiderilor bine controlate, al intrărilor şi al rămânerilor în joc. Folosesc pluralul pentru că povestea-mamă se desfoliază, ramificările sunt extinderi narative care, la un moment dat, îşi revendică dreptul la autonomie. În obscuritatea camerei sale de lucru, Alex (Kim Bodnia) este aplecat asupra unui scenariu. Povestirea Mariei (Ana Ularu) care îi citeşte încercările ei literare, ce ar putea fi reunite, eventual, sub titlul "Cum am devenit eu curvă", intră în colimatorul imaginaţiei scriitorului, devenind parte integrantă a corpului viitorului său proiect. Mai târziu, fata îi va reproşa că i-a folosit destăinuirile drept materie primă, dar supărarea de moment nu ne va interesa foarte tare, pentru că suntem de mult prinşi în joc. Ştim cu cine avem de a face. Sau, cel puţin, aşa ne place să credem. Gestul Mariei de a lăsa mica proză înregistrată în cutia de scrisori a bărbatului evocat ("iepure speriat că ar putea fi prins"), Daniel (Jamie Sives) este, deja, film. Filmul din capul lui Alex, filmul din capul spectatorului care, pentru a-şi face viaţa mai uşoară, poate desprinde coaja realistă a fluxului imaginilor: scene pătimaşe de amor cu fosta iubită, altele de tandră înţelegere casnică alături de actuala (Diana Cavaliotti), planuri luminoase de viitor, întretăiate de anxietăţi neguroase, stimulate de instabilitatea meteorologică a acelei veri (admirabilă sugestiva imagine a lui Liviu Mărghidan, cu lucirile ei metalice, într-un oraş lacustru).
     Spectatorul nu este lăsat să se legene în iluzia confortului. Scriitorul-demiurg are grijă să-i dea câte un bobârnac, să-l arunce din nou în joc, fie când îşi mână de la spate personajul de pe ecran: "Du-te, du-te, (…) Hai, Daniel", fie când ne aminteşte cine stabileşte regulile. Mai mult decât atât, ne face participanţi la procesul lui de creaţie, "Ar trebui readuse personajele Maria şi Irina" şi ne tot momeşte cu "un final fericit". La rândul ei, cineasta ne îngăduie să citim, pe ecran, rânduri din textul introdus pe computer, într-un soi de complicitate cu toată lumea. O întreagă încrengătură de jocuri ce ne trimit cu gândul la cubul lui Rubick pe care nu degeaba îl roteşte Alex, la un moment dat. Dar nu toţi sunt în stare să-i potrivească toate rândurile, toate culorile. Şi, atunci, ce se alege din raporturile cu spectatorii? Un critic cinic spunea, referindu-se la literatura ludicului dus la extrem, "Cititorul să se se descurce". Cinematografului nu-i dă mâna, el nu poate "dormi în camera întunecoasă" despre care vorbea Georges Poulet (La conscience critique), până se iveşte privitorul ideal. Anca Damian ştie asta, de aceea salturile sale de la o volută la alta a scriiturii filmice au o plasă de securitate. Ba chiar ne-a avertizat, de la bun început, "atenţie, joc", cu acel generic ce ne face cu ochiul, inventariind, cu un fel de structuralism la îndemâna oricui, personaje şi obiecte chipurile, definitorii, acestea din urmă fiind cuţite, căpşune, "căcaturi verzi" (codiţele, adică), toate traversând ecranul în ritm de desen animat. Mai misterioase mi se par siluetele decupate, dacă nu mă înşel, din "Grădina plăcerilor" (sau Grădina plăcerilor lumeşti) a lui Hieronymus Bosch. E drept că în film se va vorbi, la un moment dat, despre o Grădină a raiului, proiectată, spre desfătare, printr-o simplă deschidere a unui fermoar universal. Iluzie peste iluzie.