Salix Caprea
Încă de la cel dintâi scurtmetraj pe care l-a scris, regizat și produs,
Valeriu Andriuță s-a dovedit un fin psiholog și un autentic umorist, care, inclusiv prin expresivitatea dialogurilor, prin grija pentru detaliile de atmosferă, izbutește să construiască o lume cehovian-oblomovistă. Micile istorii elegiac-hazlii din
Chers amis sunt povestite într-o zi de iarnă de câțiva dascăli în cancelaria unei școlii de țară. Locuitorii țării, însă, nu s-au hotărât încă nici cum se numește limba pe care o vorbesc (românească?, moldovenească?) și, din pricina nesuprapunerii calendarului bisericesc cu cel laic, nici când anume trebuie sărbătorit Crăciunul (pe stil nou?, pe stil vechi?). În
Salix Caprea, cel de-al doilea film de autor al său, Andriuță combină scenele de interior (secția de poliție dintr-o comună basarabeană) cu nu puține exterioare pitorești (de care se bucură o familie de turiști niponi) ce evocă o țară tristă, plină de umor. Umorul de aici, ca și poezia adevărată, se sustrage traducerii fără rest. Iar Valeriu Andriuță are ochi de poet. Există un farmec aparte în rostirea replicilor cu accente, intonații și regionalisme care în subtitrare (sau chiar într-o traducere simultană) își pierd mult din savoare. Ceea ce unește primele sale două filme este preocuparea susținută de a surprinde elemente definitorii dintr-o comedie umană a unor vremuri
second hand.
Vitalie Bantaș (un biet dascăl de educație fizică în
Chers amis) este, în
Salix Caprea, tot un
raisonneur, un vagabond anchetat de... primar (polițistul, foarte tânăr și fără experiență, e doar o unealtă a primarului) pentru un jaf de care se dezvinovățește. Pare frate cu Vuică din
Reconstituirea lui
Lucian Pintilie. Nu are nimic și, totuși, poate dărui foarte multe. Generozitatea lui nu i-o poate sluți nici bogăția, nici sărăcia.
Anchetatul Chilli este cel mai liber dintre toate personajele, chiar dacă primarul și obedientul sergent major de la poliție îi țin libertatea în șah. Ancheta în sine e mai puțin importantă. La fel și anunțata vizită a delegației de americani ce vor să vadă cum au crescut ,,pomișorii” pe care îi făcuseră cadou Primăriei cu un an în urmă. De acolo și agitația (până la urmă inutilă) pentru a planta ceva pe dealurile golașe, căci, din cauza caprelor fotogenice, într-un an de zile n-a mai rămas nimic „pe toloacă” din răsadurile de Salix Caprea. Suflul nou adus de Valeriu Andriuță poate fi găsit în atmosfera de-a râsu’-plânsu’, străină de tușe naturalist-grosiere, licențioase, folosite de mulți în exces, în numele realismului. Noutatea nu constă atât în originalitatea formulei, cât mai ales în privirea tandră cu care regizorul-scenarist-coproducător își învăluie personajele. Amintirile nu sunt (ca în filmul-omnibus în două părți, scris și co-regizat de
Mungiu) din așa-zisa "Epocă de Aur” a României, ci din trecutul recent al Basarabiei, care e gata să-și întâmpine delegația oficială de americani cu un „Dobro pojalovati!” în loc de „Welcome!”. Pe de altă parte, în tabăra de copii și adolescenți din apropierea localității (la intrare, pe un panou vizibil, se poate citi „Parusia – Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea”), studiul biblic are loc nu în română, nici în rusă, ci în engleza americană. Îi auzim cum, sub supravegherea unei tinere ,,păstorițe” de culoare din SUA, încep să citească, fiecare câte o propoziție din „Cartea Facerii”. La o adică, prin acești tineri ,,creștini de stil nou” (de tip
born again), problema cu (re)sădirea ,,pomișorilor” e ca și rezolvată. Chilli s-a ținut de cuvânt. Vechiul steag roșu e acum înlocuit de drapelul Unchiului Sam, pentru că, nu-i așa, ideologiile sunt cameleonice. „Parusia” devine „Pa, Rusia!”. Periodic, lumea „se face” din ruinele și festivismele vechii orânduiri.
