Avem nevoie, neapărată nevoie de acest Costinești, nu atât sau nu numai pentru că el înseamnă mica-marea noastră comparație valorică. Valorile sunt, de atâtea ori, subiective sau supuse... brizelor sau cernute doar în timp... Avem însă nevoie de acest Costinești pentru că ne este ferm necesara comparația aceea constructivă, cea dintre idei și crezuri artistice, dintre stiluri și maniere de lucru, dintre cum vede și cum înțelege, cum exprimă fiecare dintre noi aceeași realitate ai cărei observatori și actanți suntem. Avem deci nevoie de Costinești nu pentru ca el înseamnă premii și premianți, ci pentru că avem nevoie de competiție și de starea de spirit atât de stimulatoare proprie competiției.
Avem nevoie de acest Costinești nu numai sau nu neapărat pentru că el înseamnă bilanț, adică trecerea în revista a celor mai reprezentative producții ale unui an. Ci pentru că avem nevoie de privirea globală asupra lui „unde ne aflam”, de judecată de sinteza asupra lui „ce suntem”, de revenirea asupra întrebării fundamentale (ce, ca orice întrebare fundamentală, riscă să fie prima uitată) „încotro ne îndreptăm și ce ne propunem”.
Avem nevoie de acest Costinești nu numai sau nu neapărat pentru că el este singurul care aduna într-un loc „tot ce mișcă — gen, specie, încrengătură — în lumea filmului nostru”. Deci nu numai pentru că aflăm și noi, fiecare, cu acest prilej, cât de apropiate sau divergente, inovatoare sau îmbătrânite sunt căutările din curtea vecinului (a lungului sau a scurtului metraj, a documentarului sau a animației, din ograda cineaștilor IATC-iști sau din cea a cineaștilor amatori). Aveam nevoie de acest Costinești pentru ca avem nevoie să vedem — și numai așa, prin vizionarea grupată a tuturor acestor producții putem afla — ce este românesc, specific românesc, în filmul românesc. Avem nevoie să aflăm dacă a apărut „ceva”-ul specific, sintetic și unitar ce ne definește în mod real esențele, „ce”-ul inconfundabil ce povestește, cu adevărat, despre ceea ce avem particular sau unic. Pentru că avem nevoie sa ne întrebăm dacă filmul nostru ne prezintă lumii, într-adevăr, prin ceea ce avem mai definitoriu și dacă el știe să vadă, să simtă etnicitatea profundă topită cu modestie în simplitatea existenței, dar ferm existentă, avem nevoie de acest Costinești pentru că numai aici, între noi, la noi, mai mult decât oriunde aiurea, putem afla, pentru noi, cât de profunzi și implicați și sinceri cu noi înșine știm să fim, reușim să fim pe ecran.
Avem nevoie de acest Costinești nu numai pentru ca avem nevoie — ei, da, este nevoie! — de „cadru organizatoric”, ci pentru că avem nevoie de prilej, de ocazie, de stare pentru schimb de idei. Pentru că este nevoie ca o dată pe an măcar să ne adunam (sau să ne lăsăm adunați) toți, mulți-puțini, mai buni — mai răi, câți suntem, cum suntem, aceștia care suntem, căci avem nevoie să simțim că alcătuim un tot, că suntem o cinematografie. Și o cinematografie are nevoie de locul acela fizic (și metafizic) pentru gândire aplicată și metodică asupra filmului, de spațiul acela obiectual (și spiritual) pentru nobila contaminare reciprocă cu gând și idee artistică, de timpul acela, respiro-ul de viață, în care totul să fie sub semnul filmului și în care în mod programatic preocuparea nu prioritară, ci unică să fie filmul.
Avem nevoie de acest Costinești nu pentru că avem nevoie să consemnăm liniștiți „realizatorii s-au întâlnit cu spectatorii” (ce prăfuite sunt vorbele, ce proaspăt ar putea fi înțelesul!). Adică nu de acțiuni bifate în care spectatorii se prefac că nu știu ce vor spune realizatorii, iar realizatorii conchid cu fraternitate că aud mari noutăți și profunde adevăruri mulțumesc elegant prin zâmbete și surâzătoare autografe. Avem nevoie de acea reală confruntare (o, cât de înfrigurat așteptată) cu aplauzele sau cu amendările sau cu părerile unei săli. Și avem nevoie de infuzia de tinerețe a Costineștilor cu tot ce înseamnă ideea de tinerețe, cu neiertarea și franchețea ce-i este specifică, cu apetența pentru cultură, cu contaminantă aspirație spre nou și inovație. Avem nevoie de dialogul tineresc, adică vreau să spun, eminamente sincer, de la Costinești, de nobila intoleranță a celor ce n-au avut încă timpul să învețe, „înțelepțindu-se” toleranța, pentru că avem nevoie să aflăm când ei tinerii, cu ale lor nu se recunosc în ceea ce noi spunem, despre ei, pe ecran. Avem deopotrivă nevoie să simțim că publicul românesc iubește filmul românesc — și ce altă dovadă mai copleșitoare decât amfiteatrul gemând de speranța și așteptare al fiecărei seri! — avem nevoie să simțim că reușitele noastre îl bucură, că nereușitele noastre îl mâhnesc, dar în acel sens — cu dragoste — în care propriul copil nu-ți devine indiferent atunci când a făcut o prostie. Ce stimulatoare senzație, dar cât de plină de răspunderi și datorii!
Avem nevoie de acest Costinești nu neapărat pentru că el ar însemna festivități, ci pentru că avem nevoie de „festiv” în sensul bun al cuvântului, acela de sărbătoare a filmului, sărbătoare de suflet, sărbătoarea întâlnirii cu evenimentul artistic. Avem nevoie de (modesta noastră doză) de festiv spre a (ne) reaminti, din când în când, nouă și tuturor, că filmul este artă și că trebuie să-l privim, să-l primim, să-I sărbătorim ca artă. Și avem nevoie de acest Costinești nu pentru că el poate însemna pentru unii prilej de cozerie intelectualist-solară, rendez-vous cinematografic și marin anual sau bon-ton sezonier-estival al lumii cineaste; ci pentru că avem nevoie de starea pe care festivul o presupune, starea aceea de efervescenta spirituală, starea aceea de vervă intelectuală ce se naște acolo, crește acolo, dar nu moare acolo, ci ne urmărește un lung răstimp nefestiv.
Avem nevoie de acest Costinești pentru că el este efort și lucrare; este muncă. Efortul, lucrarea și munca unei întregi cinematografii condensate în zece zile de efort, lucrare și munca acolo, în mereu întineritul Costinești. Prin cele 10 ediții de efort, de lucru și de muncă ale sale Gala filmului cu tematică pentru tineret de la Costinești și-a câștigat dreptul la reală — și deja resimțită de toți ca atare — importanță și anvergură națională.
Ce este Costineștiul? O necesitate!