În urmă cu douăzeci și unu de ani între 5 ianuarie și 18 februarie 1970, cinematograful „Luceafărul” găzduia un film ciudat. Nu era vorba de un film comercial, și totuși cozile la bilete depășeau tot ce văzuse Capitala vreodată: pornind de la cassa deschisă în plin buIevard, rândul de oameni, câte patru−cinci, ajungea la colțul cu Ion Ghica, apoi cotea pe această stradă, dublându-și lățimea și ajungând asfel până aproape de Biserica Rusă. Locuind pe aprope, treceam zilnic să mă bucur privind această coadă, incredibilă la un film de actualitate românesc. Curiozitatea mea era una complice, pentru că (în afara faptului că-l văzusem de patru−cinci ori) știam că filmul fusese interzis aproape doi ani și că oricând putea fi din nou scos de pe ecrane (ceea ce s-a și întâmplat, după șapte săptămâni de rulare cu săli arhipline).
Oricum, Reconstituirea a fost una din marile victorii ale solidarității de care, aveam atâta nevoie încă de pe atunci. La scurtă vreme după instalarea noului dictator (care era încă în fază populistă), puțină lume prevedea ce va deveni el, dar, iată, se găsiseră un scenarist, un regizor, o echipă de filmare și zeci ce mii de spectatori, în special tineri care avertizau, trăgeau un semnal de alarmă asupra viitorului adunându-se în jurul unui film subversiv. Cine va spune azi că avem nevoie de calm și nu de dramatism, de liniște în detrimentul conștiinței, cine va cere artei să fie „frumoasă” și să se ferească de polemica realității, să-și amintească acel film ce părea atât de neajutorat și totuși, iată, a ajuns până la noi întărit, esențializat, mărturie a credinței unei generații.
Acum, când Reconstituirea lui Lucian Pintilie este din nou pe ecrane, impresia este că a devenit atât de potivit cu lumea de azi și dintotdeauna încât aduce cu el un vânt de veșnicie. Dintr-un film al unei întâmplări a căpătat o aură de. tragedie clasică. Cât s-a lovit în el, cât a fost calomniat, cât a fost interzis publicului și chiar criticii, și iată-l supraviețuind nu numai inamicilor săi de moarte, dar și problematicii din care s-a născut, și iată-l dobândind o nouă identitate, ca o ființă cu două, cu mai multe vieți. Îmi amintesc un coleg care, într-o convorbire particulară, calificase atunci grupul de susținători ai filmului drept bandă de dușmani. Îmi amintesc și de un regizor care spusese că Pintilie destabilizează cinematografia, deoarece curajul său va duce la interzicerea altor filme. Îmi amintesc și de articolele demascatoare din „Scînteia”, în care filmul era socotit imatur politic. Ce fac azi toți acei mari denigratori ai filmului? Scriitorul e pensionar și, în drumul său spre cantina breslei cumpără cu o mină la fel de acră și vigilentă ziarele în care sunt demascați alți bandiți. Regizorul pune și azi în scenă spectacole, la fel de anoste și mediocre ca atunci (căci interzicerea și îndepărtarea lui Pintilie nu i-a dat mai mult talent sau curaj). lar ziariștii „Scînteii” sunt, unii din ei, plecați spre țări mai luminoase, dacă nu continuă să scrie, de astă dată articole despre democrație.
Numai că Reconstituirea a supraviețuit și a crescut. Timpul nu face decât să-i adauge forță și, ciudat, sensuri noi. Acum un an, când revedeam filmul, eram uimit cât de perfect reușise să supraviețuiască. Scriam despre el că din film de actualitate, devenise film de durată. Astăzi, revăzându-l, constat că și experiența lunilor din urmă s-a strâns în el, ca pilitura în jurul unui pol. Este forța capodoperelor, este magnetismul marilor creații.
Dar despre ce e vorba? De unde vin aceste uluitoare performanțe? La reîntâlnirea Reconstituirii constați că, departe de a fi rămas un film „datat”, se dovedește a fi fost de-a dreptul premonitoriu. Partea expozitivă apare ca o lungă, uneori voit trenantă, poveste anodină în care doi tineri, care se îmbătaseră și făcuseră scandal într-un bufet, sunt puși să repete acum scena în vederea turnării unui film educativ. Diverse episoade, mai degrabă voioase decât tragice, se succed într-o atmosferă nehotărâtă, când de proces, când de picnic. Personajele se complac într-un fel de joacă, în care vinovații prezumtivi se arată mai nevinovați decât acuzatorii lor, dar și aceștia din urmă se străduiesc să pară mai umani și mai neputincioși decât i-ar indica funcția socială. Cum știm, jocul de-a inocența se sfârșește tragic, prin moartea accidentală a tânărului Vuică. În acest moment se petrece extraordinara răsturnare a farsei în tragedie. În mod firesc, totul s-ar fi încheiat cu zâmbetul pe buze: toată lumea ar fi rămas mulțumită și cu conștiința nevinovăției proprii, dacă n-ar fi venit această moarte, care aruncă brusc răspunderea pe seama tuturor părtașilor la joc. Ușurința în felul de a privi lumea este sancționată. Nimeni nu rămâne acum, retrospectiv, neimplicat în nenorocire. Împăcarea și iresponsabilitatea neputincioasă aminteau până la un punct fatum-ul grec, care, atotputernic, împingea și disculpa, totodată, pe muritor în acțiunile sale. Dejucând mecanismul tragediei antice, în care nu există vinovați în fața soartei, voioșia Reconstituirii insistă în schimb asupra consecințelor extreme pe care le poate avea antanta amabilă a vinovaților și nevinovaților. Complicitatea care se naște din ea este numai aparent inofensivă și sfârșește prin a culpabiliza în egală măsură pe interpreții, ca și pe spectatorii jocului. Nu fusese totul, până atunci confuz−șugubăț, nu semăna trânta aceea cu o îmbrățișare, iar cel acuzat pe nedrept nu acceptase să-și „reconstituie” așa-zisa infracțiune în fața veselului aparat de filmat? Iar acuzatorul nu dăduse el însuși semne de clemență, preferând să-și complicizeze acuzatul și, astfel, să-și micșoreze propria vină? Pintilie vede magistral acest confuz amestec de ticăloșie și toleranță din care se pritocește, atât la victimă, cât și la călău, sentimentul totalitar. Atenție, el arată (de unde știa asta, încă din 1968?) cum se (va) naște cultul personalității și paternalismul pe care se bazează: din întreținerea ambiguității și incertitudinii, din cocoloșirea adevărurilor mărunte în numele unui „adevăr” unic, desemnat de autoritate, din exagerarea unui fals pericol, pentru ca oamenii speriați să simtă nevoia tutelei, din mutarea răspunderii de pe un umăr pe altul, pâna ce ea va fi cedată Unuia singur. Finalul filmului, în care mulțimea iese de la un meci de fotbal, face ca grupul celor opt−zece personaje să se lărgească.
Mii de inși se perindă acum lent, dinspre stadionul deconectant, și asistă la o nenorocire pe care nu o pricep dar pe care nu se abțin s-o condamne. Întâmplările se împletesc, aparent insignifiante, ca din ele să se degaje, uriaș, fenomenul alunecării puterii dinspre cei naivi și dezinteresați spre cei ce o așteaptă și o vor. Aparent, atenția este captată un timp doar de episodul scoaterii mașinii din șanț: fiecare își da cu părerea asupra faptului consumat, dar nimeni nu știe decât să dea sfaturi („nu vezi, bă, că patinează?”, „pune, mă, o scândură la roată!”). Muribundul zace în acest timp în noroi, ținut în brațe de inocentul său prieten−adversar, dar mulțimea li se adresează amândurora cu dojeni, fără să știe cu exactitate ce s-a întâmplat („Bine, mă, tată, e păcat să-I nenorocești, e păcat, e păcat!”). Iar în finalul filmului mașina pornește, procurorul instalat în dreapta șoferului face semnele binecunoscute, de saIut și muIțumire, către muIțime, iar aceasta uită brusc de tragedia celor slabi (în fapt, chiar de propria ei tragedie) și, flatată, începe să adreseze strigăte de admirare și adulație celui puternic („Să trăiți, tov. procuror! Ce face ăla micu? Să trăița tov.procuror!”).
Era firesc ca filmul să nu placă stăpânirii. Sfâșietor, în profeția lui Lucian Pintilie, este acest sentiment, pe care se bazează alunecarea puterii dinspre cei mulți și slabi spre cei puțini și puternici: că, pe fondul indiferenței, ignoranței și egoismului, se vor găsi întotdeauna destui oameni cinstiți, dispuși să se agațe de pulpana autorității, preferând această stabilitate mioapă solidarității firești cu cei de seama lor.
În procesul etic al trecutului și prezentului nostru, Reconstituirea trebuie să fie un martor esențial. A fost filmul vinovăției, dar și lucidității unei generații. Noua premieră ― după 21 de ani ― a filmului va putea arăta în ce măsură generația tinerilor de azi va ști să înțeleagă sensul acelei amare mărturii.
