Din capul locului, prefer acest infantil
Glob de cristal prea lăudatului
Năică, poveste tot cu copii, tot a Studioului „Bucureşti”, premeditată după toate dulcegăriile precoce. Dar pentru că în artă nu e bine să lucrezi cu sentimente de „bufet-expres” — adică să creezi, uitându-te în „farfuria” celuilalt — voi adăuga că în sine, pentru critic — mai mult decât pentru spectator —
Globul de cristal aduce un anume interes.
Pentru spectator — mai ales ca „deschidere” la nebunatecul
Can-Can al lui „20-th Century Fox” — scurtmetrajul lui Naghi e departe de a fi „colosal” — ca să folosesc un adjectiv cu mare trecere în lumea cinefililor noştri rafinaţi. Intriga e foarte simpluţă, tratată cu o lipsă de fantezie inoportună în cazul de faţă: un copil bine înfofolit priveşte construirea unui „orăşel” pentru sărbătorile de iarnă, ridicarea unui brad festiv dotat cu toate accesoriile şi îndeosebi cu un glob în vârf, acolo, unde — metaforic — nu se ajunge. Globul — ca orice glob — îl fascinează. Apoi, odată trecute sărbătorile, „orăşelul” va fi demolat, toate piesele lui cărate brutal cu camioanele şi puştiul suferă această mică „tragedie” a iluziei destrămate. Din ochi, îl va ruga pe responsabilul camionagiilor (interpretat chiar de regizor) să-i dea globul. Omul-mare va înţelege, va fi adică sensibil, i-l va da şi copilul „va fi stăpân pe o lume”... Apoi, la rândul lui, „va pasa” globul altui semen al său, mai mic, în clipa când acesta din urmă va plânge şi va fi, adică, trist... Ideile sunt foarte clare, chiar prea clare, şocul e redus, chiar prea redus — şi orice s-ar spune, cât ne-am feri de „legi” în artă, pentru un scurtmetraj lipsa de şoc produce moarte curată în sală. Nici în lungmetraj, la urma urmei, nu există salvare totală, pentru amatorii de „nu se-ntâmplă nimic” poetizat, totuşi acolo mai e o şansă printr-un peisaj-două mai acătării, printr-o întoarcere de aparat mai inspirată, mulţumită vreunui rol episodic dar memorabil...). Desigur — cum e lesne de înţeles — în cazul filmului lui Naghi atenţia spectatorului va lucra cu ceea ce de când există o pânză pe care joacă imagini, îl „cucereşte”: chipul copilului. De când merg la cinema, n-am prea auzit să existe în lumea publicului obiecţii la vreunul din „geniile” în vârstă de 5-6 anişori toate „fermecătoare”, toate „mânca-l-ar mama” (publicul, se ştie, e un balaur cu suflet bun, mâncând oricând copii cu pâine...) încât n-am să adaug decât că acest mic Untaru nu e nici mai bun, nici mai rău ca predecesorii săi de-o şchioapă pe ecran. Personal, să fiu tatăl acestui precoce artist, nu m-aş gândi deocamdată Ia „Hamlet”... În orice caz, în câteva prim-planuri, actorul
Gheorghe Naghi mi s-a părut superior partenerului răsfăţat de aparat: chipul său are ceva comic, ceva nelalocul lui, o undă de Bran, — deşi scriind asta, mi-e teamă să nu-i dau regizorului vreo idee fixă...
Cum spuneam însă, din punctul de vedere al criticului — şi criticul nu e decât un spectator mult mai exigent şi ceva mai binevoitor — situaţia acestui
Glob de cristal e infinit mai interesantă, în comparaţie cu aceea din filmul propriu-zis. În ce sens? Spectatorul constată imediat că filmul nu are subiect şi copilul e „adorabil”, mai departe de „îmi place” sau „nu-mi place”, nu merge. Criticul caută Ia capătul fiecărui film — un om: regizorul, autorul. Carenţele fundamentale nu-i sunt suficiente şi deseori judecata lui merge împotriva lor, le înfruntă pentru că deseori există realităţi artistice mai presus de ele. Spectatorului — genericul nu-i spune nimic, criticul de aici începe: Naghi e coautorul unor ecranizări după Caragiale care au stârnit furia dreaptă a unor specialişti caragialieni, e regizorul
Luminii de iulie care a trezit furia scenariştilor şi iar pe drept... Scurtmetrajul acesta — în pofida carenţelor — are incontestabil calităţi cinematografice superioare Iungmetrajelor precedente, şi peste aceste calităţi criticul nu poate trece: există un ritm bun al montajului, o bandă sonoră lucrată sensibil, un efort real de a trata „în mişcare”, cinematic, fără cuvinte, situaţiile, o încredere în privire, în ochi, în surâsuri, de bun augur. Există, după aceea, o secvenţă foarte frumoasă — aceea a demolării „oraşului de carton” în care obiectele mor, golite de farmecul festiv: bradul e tăiat dureros, totul ţiuie, scârţâie, geme, într-o ladă sunt aruncate bibelourile bradului şi lacătul acelei lăzi are „expresie” cinematografică. În tot materialul — insuficient tensionat — se simte totuşi vibraţia unei sensibilităţi, inexistentă în precedentele realizări, sau mai rău: falsă. Încât acest scurtmetraj îmi spune mai mult decât nu ştiu câte lungmetraje lansate cu tararam şi fără dubii... Iată de ce, în această frumoasă seară de iarnă, auzind apa fierbând în ceainic şi paşii administratorului venind pentru plata gazului metan, în această seară predispusă la utopii, încăpăţânându-mă să nu „execut” un film în care există o vibraţie în pofida carenţelor, mă legăn în vise şi rugi: sfinţi ai celei de-a şaptea arte, daţi Studioului „Bucureşti” gândul cel bun de a încuraja producţia de scurtmetraje, producţia de „mici bijuterii”, în care regizorii obsedaţi de „uluitoarele filme în două serii”, să ni se dezvăluie mai laconic şi deci mai emoţionant!
