Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



O lumină la etajul zece


     Să fie, oare, Maria — eroina ultimului film al Malvinei Urșianu — o Giocondă care și-a regăsit surâsul?... Aproape întreaga demonstrație a reputatei autoare pare a sugera (dacă nu a impune) o asemenea concluzie: închisa pe nedrept la începutul anilor '60, eroina este — imediat după Congresul al IX-lea al Partidului — eliberată din detenție, repusă în drepturi și înconjurată de grija, atenția ori interesul celor cu care viața o aduce față-n față. Citit la acest nivel textul fiImic nu este decât relatarea — voit obiectivă, epurată de emoții festiviste — a procesului de reintegrare, de readaptare a Mariei la noile condiții și la noile realități. Fire lucidă, perfect conștienta de semnificația propriilor trăiri, Maria iese din închisoare cu (repede cristalizat în convingere) sentimentul parcurgerii unei experiențe fundamentale — dar și cu dorința, programatică, de a nu (mai) face loc nici unei mâhniri, nici unei supărări pe oamenii și împrejurările care-i alcatuiesc universul imediat. Ca orice om decis (silit) să ia viața de la capăt, Maria pare a trăi o permanentă sărbătoare (acea sărbătoare a sufletului pe care eroul lui Șukșin, din Călina roșie, o căuta zadarnic)... De aici, o mare disponibilitate sufletească — mergând de la prietenia (ușor colorată erotic) cu avocatul care-o apărase în proces, până la cordialitatea manifestată în relațiile (totuși întâmplătoare) cu zidarul Trică.
     Indicele reușitei acestui proces, de punere în acord a conduitei personale cu conduita caracteristică mediului, pare să urce de la secvență la secvență — și chiar cu oarecare ostentație: în mai fiece gest, cuvânt sau zâmbet al eroinei există un semiton în plus, o aproape imperceptibilă accentuare a notei optimiste — în detrimentul realismului simbolic, specific filmelor de până acum ale Malvinei Urșianu. Se-ntâmplă, însă, secvența finală — și, când spun „se-ntâmplă” am în vedere faptul că și întâmplarea este o formă de manifestare a necesității... O serie de coincidențe răstoarnă precarul echilibru sufletesc al Mariei, iar disperarea cu care îmbrătișează copilul întâlnit pe alee aruncă într-o cu totul altă ordine de idei faptele de până atunci ale fiImului. Se poate spune că întreg tâlcul poveștii imaginate de Malvina Urșianu (regizoarea fiind, și de astă-dată, propria-i scenaristă) se află concentrat în această ultimă secvență — singura emoționantă și care invită la o revedere a filmului, oricum la o reevaluare a întregii narațiuni.
     Desigur, orice calcul al probabilităților refuză aglomerarea de coincidențe din secvența finală. Dar tocmai această aglomerare relevă principiul narativ de bază al filmului — care dispune personajele și situațiile astfel încât să (se) obțină efectul dramatic (chiar melodramatic) cel mai puternic. Veritabil „coup de théâtre”, răsturnarea din final rânduiește într-o construcție coerentă și semnificativă secvențele de până atunci, tonalitatea lor tragico-ironică întărind eficacitatea dramatică a poveștii.
Până la secvența finală rolul Mariei putea fi susținut de (aproape) orice actriță: bine condusă, această ipotetică interpretă ar fi străbătut corect, chiar dacă nu și sugestiv, întregul traiect al bravadelor eroinei... Secvența finală cerea, însă, o mare actriță — și această mare actriță este Irina Petrescu. Privire tragică, gest sobru, zâmbet reținut (interpreta se confundă cu eroina) — și, o dată sau de două ori, o explozie de râs: ca o involuntară aducere aminte a vremii anterioare experienței fundamentale de care vorbeam. „Experiențele le-au făcut cei puțini pentru cei mulți” — sună una dintre replicile Mariei: replică-cheie, replică-mesaj, replică-avertisment.
     Extrem de interesant — ca partitură și interpretare — este rolul avocatului: întregul firesc al nefirescului relațiilor dintre el și fosta-i „clientă” își găsește în Gheorghe Dinică un virtuoz al gesturilor parcă dezabuzate, începute, dar neduse până la capăt. Un al treilea „monstru sacru” al distribuției rămâne Mircea Diaconu — actor care (cu o singură, recentă, excepție) intuiește fulgerător drumul cel mai scurt și, totodată, cel mal expresiv către esența personajului: Trică al său rămâne în galeria personajelor memorabile ale filmului românesc de actualitate.
     Un excepțional moment actoricesc are și Ana Ciobanu (în rolul cântăreței pe care un soț ajuns „mare” o oprește de la a-și exercita meseria), după cum Florina Luican conturează (în rolul fostei dansatoare, „vulgărică” și suficientă) un personaj care se reține. De altfel, întreaga distribuție a filmului poate fi citată pentru exactitatea și promptitudinea cu care „răspunde la comenzi”; afirmație valabilă și pentru celelalte „compartimente de lucru” (imaginea — Sorin Ilieșiu, muzica — Vasile Șirli etc.).
 
 
(Săptămâna, 14 decembrie 1984)

Tags: cronica de film, malvina ursianu, nicolae ulieriu, o lumina la etajul zece

Comments: