O lecţie de cinema

     Cel de al doilea lungmetraj de ficţiune al lui Corneliu Porumboiu este un film cu totul special, faţă de care nu cred că spectatorul poate avea o poziţie neutră. Vreau să spun că face parte dintre filmele pe care fie le iubeşti necondiţionat, fie le respingi cu hotărâre. Primii vor aprecia subtilitatea discursului, calitatea umorului, multitudinea sensurilor, fineţea deriziunii şi nu în ultimul rând modul impecabil în care regizorul mânuieşte uneltele cinematografice, adică imagine, actori, coloană sonoră, montaj. Ceilalţi vor fi nemultumiţi pentru că nu vor avea răbdare (sau interes) să descopere toate cele enumerate mai sus şi vor exclama asemenea unui tânăr aflat în faţa mea la Cluj, la ceremonia de decernare a premiilor la TIFF (unde Politist, adjectiv a împărţit trofeul Transilvania cu un film norvegian): “E cea mai mare porcărie pe care am văzut-o în viaţa mea!”. După care a ţinut să-şi afirme competenţa: „Credeţi-mă că ştiu ce spun pentru că eu văd câte 10 filme pe zi” (??!!). Ca să n-o mai lungim: celor cărora le place să vadă filme de acţiune pe repede (altminteri cum ar încăpea 10 filme/zi?), pe computer, alergând după secvenţe tari, şi se cred mari cinefili, să nu meargă la filmul lui Porumboiu.
     Provocarea pe care o lansează cu acest film autorul lui (ca deobicei Porumboiu e şi scenarist) se află încă din titlu. Nu e vorba despre povestea unui poliţist adjunct (atenţie la virgulă!), ci despre cuvântul politist întrebuinţat ca adjectiv în sintagma „film poliţist”. Avem de a face cu o infracţiune (trei liceeni fumează iarbă în recreaţie, în curtea şcolii), o urmărire (un agent de poliţie – Dragoş Bucur - e desemnat să-i prindă asupra faptului şi, dacă e posibil, se descopere cine le furnizează marfa) şi despre un flagrant (pe care până la urmă eroul îl organizează împotriva voinţei lui). Cele trei elemente se circumscriu perfect genului. Doar că infracţiunea e discutabilă (în Europa, din care facem şi noi parte, argumentează agentul, aşa ceva nu mai constituie delict), urmărirea e pur tehnică şi nu are pic de suspans, iar flagrantul se va executa probabil cândva după sfârşitul filmului. Deci Politist, adj. nu e un film poliţist după canoanele clasice, ci păstrează doar câte ceva din ambalajul genului pentru a vorbi despre conştiinţă şi lege, despre ce se întâmplă când conştiinţa nu te lasă să aplici legea, iar legea te obligă să-ţi calci pe conştiinţă. Pe de altă parte Politist, adj. este un film despre sensuri: sensul strict al unor cuvinte aşa cum apare el în dicţionar versus conţinutul complex pe care li-l dă viaţa. Acest contrast este o sursă inepuizabilă de comic adesea absurd pe care Porumboiu ni-l serveşte progresiv în trei secvenţe memorabile - peroraţia despre mica Pragă şi micul Paris, „analiza pe text” a cântecului Mirabelei Dauer şi lecţia şefului (Vlad Ivanov) cu DEX-ul în mână.
     Politist, adj. este o minune de film care merită văzut de mai multe ori deoarece câştigă cu fiecare nouă vizionare.