Debutul… în viaţă
…„Când mă jucam cu copiii de vârsta mea, ei spuneau: Toma să fie viteazul sau răul pentru că el se face mai bine...”
...„Pentru că m-aş fi vrut viteaz, puternic şi îndrăzneţ, când de fapt eram numai un timid, pentru că am fost întotdeauna fascinat de posibilitatea de a înregistra şi reda cele mai diverse subterane ale fiinţei omeneşti, am ales teatrul. Prin el puteam îndrăzni să fiu aşa cum aş fi vrut, să spun ceea ce trebuia spus. Cred că aceasta este cheia descifrărilor mele spre profesiunea de actor.”
Adolescenţa
Sunt absolvent al Institutului de teatru, de care mă leagă o singură amintire, care mă răscoleşte, mă obligă la reflecţie şi de fiecare dată mă angajează. Ea se numeşte: Victor Ion Popa.
Primul rol
...„Pe o scenă adevărată l-am jucat la liceul din Ploieşti, când eram în clasa VI-a: Ferarri din „Lăutarul din Cremona” de François Coppée. Adevăratul debut a fost pe scena Teatrului Naţional în rolul contelui de Roccamarina din „Evantaiul” de Goldoni.”
O fişă-completă teatrografică a actorului Toma Caragiu ar trebui să cuprindă 100 de roluri. Să amintim numai câteva „Revizorul”, Rică Venturiano, Figaro, Polejaev, Ianke, De Pretore Vincenzo, Mackie Şiş, Pampon.
Filmul
„Debutul s-a datorat unei comice confuzii. Regizorul Stiopul mă ştia din Institut, când eram îngrozitor de slab. În 1955, când făcea probe pentru un film, m-a chemat pentru rol de marinar al cărui semn distinctiv era o excesivă slăbiciune. Eu am venit, dar cu cele 20 de kilograme pe care le „achiziţionasem” între timp. Stiopul a fost cam dezamăgit, dar până la urmă a schimbat datele personajului.”
Filmele care au urmat nu s-au mai datorat niciunei confuzii, ci certitudinii pe care talentul lui Toma Caragiu a adus-o de fiecare dată:
Străzile au amintiri, Cartierul veseliei, Poveste sentimentală, Procesul alb, Vremea zăpezilor, Haiducii, Şeful sectorului suflete, Subteranul, şi acum „Acest pumn năprasnic”.
— Care este după părerea dvs. secretul reuşitei în profesiunea de actor?
— Permanenta privire critică asupra tuturor rolurilor jucate. O nemulţumire continuă.
— Care consideraţi a fi cea mai însemnată experienţă din viaţa dvs. artistică?
— Întâlnirea cu Teatrul Naţional şi cu
Liviu Ciulei.
— Ce ambiţii profesionale aveţi?
— Una singură, să pot juca până în ziua când voi muri.
— Ce decepţii profesionale aţi avut?
— Cea mai recentă, rolul meu din
Vremea zăpezilor. Aş spune însă că decepţiile de acest fel sunt absolut necesare; ele te mobilizează, te obligă la luciditate. Fără testul lor rişti să te ridici undeva de unde nu mai ştii să observi.
— Care este deviza dvs. în profesiune?
— Să nu particip nici ca actor, nici ca spectator, la spectacolele care nu spun nimic.
— În afară de activitatea artistică, ce vă preocupă?
— Scriu poezii. Şi în fiecare zi, inspirat de diversitatea tipologiei omeneşti, scriu, în minte, câte o schiţă, pe care apoi mi-o povestesc. Probabil de aceea nu citesc prea multe romane. Mai precis, le citesc numai pe cele bune, pe cele proaste le scriu singur.
— În literatură, ce pasiuni constante aveţi?
— Dostoievski, opera lui mă readuce de fiecare dată în bibliotecă. Dintre poeţi, cuplul Rimbaud−Verlaine. Dintre poeţii români pe care îi iubesc şi pe care îi citesc din păcate, nu destul de des, aş spune numai două nume, recent apărut pe orbita talentului: Ana Blandiana, Marin Sorescu.
— Ce regizori străini sau români preferaţi? De film? De teatru?
— Truffaut. De la noi
Mihu şi
Pintilie. Din teatru, Ciulei şi Pintilie.
— Dar actori?
—
Emil Botta. În interpretarea lui, Ion din „Năpasta” a fost cea mai mare creaţie actoricească pe care am văzut-o în ţară la noi.
— Ce vă revoltă ?
— Lipsa de caracter.
— Ce vă caracterizează?
— O puternică dragoste de viaţă.
