Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



O fiestă „subversivă”


     Dacă ar fi să dau un premiu filmului Piaţa Universităţii, acesta ar consfinţi, dincolo de alte calităţi, tactul realizatorilor, arta subtilă prin care şi-au situat pledoaria cinematografică la răscrucea tuturor părerilor. De altfel, aici cred că era şi dificultatea unei asemenea întreprinderi, ce urma „să deie seama” estetic asupra unei pătimiri colective, a cărei maximă „competenţă” o are chiar publicul.
     Meritul echipei lui Stera Gulea, nu e de-a fi reuşit să construiască o medie a opiniilor despre „Piaţa Universităţii”, ci dimpotrivă afirmarea unui punct de vedere deschis, pe care fiecare din noi să-l poată prelua liber; fie ca să-i exalte cutare aspect, fie spre a-i domoli cutare asperitate. Întreg discursul iscusit al filmului este comentat când din off, când „faţă către faţă”, de o binecunoscută echipă de Iideri „pozitivi” sau „negativi” ai evenimentelor din aprilie-iunie 1990, din care nu lipseşte nici tradiţionala opinie a „şovăielnicilor”. Astfel „pozitivii”, mai tot timpul patetici şi profunzi, cuceresc dintr-o ochire sufragiul publicului care-i îndrăgeşte nedisimulat. Dintre „negativi”, nimeni nu este întrutotul descalificat, cu excepţia a două posturi nefericite, care „fac totul” ca să se descalifice singure, nutrind, am zice, o pornire aproape sinucigaşă de-a pierde şi ultimul dram al simpatiei populare. După vizionarea acestui film, platitudinile cinice ale unui Brucan, ca şi mediocritatea politică şi discreţionară a Preşedintelui, par să le fi pecetluit definitiv imaginea în memoria colectivă. În rest, Dinescu o scaldă în dulcele răsfăţ binecunoscut şi, cu chiu cu vai mai c-o strâmbă, mai c-o juma de-adevăr, „o scoate până la urmă la culoare”; Don Petrică, la rându-i, mai cu şarmul, mai c-o minciunică, mai c-un zâmbet, face ce face şi se strecoară şi el undeva prin „banlieu-ul” Purgatoriului, încât până Ia urmă chiar şi neasemuitul istoric şi cronicar al mişcării legionare din 13-15 iunie 1990, aciuiat la conducerea RTVR, îşi exhibă enormităţile cu un comic irezistibil, care pun în încurcătură sutele de spectatori, nedumeriţi dacă să huiduie sau să se prăpădească de râs! Într-un fel, dacă n-ar fi geniul evenimentelor respective, care să răzbată discret pe toată durata filmului, umplând fiecare secvenţă cu o mireasmă inconfundabilă, am zice destins că până la urmă „totul e bine când se sfârşeşte cu bine!” (care bine şi la voi să fie! am adăuga noi). Şi totuşi, sunt sigur că tuturor, la un mornent dat, li s-a pus un nod în gât, iar inima Ie-a fost copleşită de o imensă şi nevindecată amărăciune. Timp de o oră şi zece minute, sala prăznuieşte cinematografic, o fiesta subversivă, îngăduită pe ecran, şi reprimată în realitate. Lumea urlă, tropăie, îngână ritmul cântecelor din acele zile fericite, bate din palme, cântă, huiduie; pe pânză vorbe, vorbe frumoase, vorbe profunde, sintagme memorabile, disculpări, acuze, rumoare...
     Există însă în acest film o secvenţă extraordinară, care stârneşte stupoare, ca un gag uriaş, cât tragedia acestor zile. Este vorba de episodul din 13-15 iunie, cu cetăţeanul murdar de ulei până la coate, nimerit ca un făcut în toiul luptelor de stradă încercând cu disperare să-şi repare „Dacia”, şi căruia ambuscada din jur îi perturbă „trebuşoara”. Iritat de foiala şi vacarmul din jurul Daciei lui, câtuşi de puţin interesat de cele ce se petrec în jur şi unde s-a nimerit să rămână în pană, insul se răsteşte la ambele tabere beligerante, pretinzând linişte, atât sutelor de poliţişti înfierbântaţi, cât şi de cealaltă parte, sutelor de cetăţeni scoşi din minţi de şarjele brutale ale aparatului represiv. Acest crâmpei de real, pe cât de incredibil, pe-atât de hiperautentic, întrece de departe ca de obicei oricare ficţiune, ca şi prestigiul celor mai fabuloase gaguri ale unor aşi în materie ca Chaplin sau Buster Keaton. El, acest ins căzut din nori, deranjat de istoria care se consuma atroce, în preajmă, descrie covârşitor întreg impasul colectivităţii româneşti posttotalitare. Între o minoritate „nebună după adevăr şi libertate”, şi o stăpânire represivă şi mai minoritară, încercând din răsputeri să legitimeze noile forme ale abuzului de putere, se află prinsă „la mijloc”, ca într-o cursă, o enormă populaţie apatică căreia „i se rupe în paiş'pe” de tot şi de toate şi mai ales de ceea ce i-ar tulbura cadrele stereotipe ale liniştii „cuibuşorul de nebunii” confort II, din beton şi P.V.C. Fie, şi numai spre a ne contempla impasul tragic aşa cum îl concentrează această secvenţă fulgurantă, şi merită să nu vă faceţi scrupule, şi să luaţi cu asalt cinematograful „Scala”.
 
(România liberă, 27 aprille 1991)

Tags: cronica de film, piata universitatii, piata universitatii romania documentar, sorin dumitrescu, stere gulea

Comments: