Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​O efigie aureolată a femeii românce


     Îmi vine foarte greu să vorbesc despre Doamna Stanca — așa cum e greu, în general, să vorbești despre o mare iubire.
     Am iubit-o pe Doamna Stanca — am iubit-o ca orice româncă, am iubit-o ca femeie și ca actriță, ca femeie am psihologia ei complicată, patetică, ardentă, am iubit-o pentru capacitatea ei de dăruire, pentru spiritul de sacrificiu și pătimașa dragoste de țară. Am iubit-o pentru ținuta ei morală cu adevărat voievodală, pentru măreția singurătății ei, când marele voievod Mihai pleca în luptă să desțelenească libertatea pământului românesc.
     Figura legendară, Doamna Stanca. Într-o casă de țărani din susul Moldoveni, am găsit, odată, uimită, mărturisesc, o litografie reprezentându-i pe Mihai și doamna lui, Stanca — Cine sunt? —am întrebat, gândind că poate țăranul a ales tabloul la întâmplare. — Mihai Voievod și doamna lui, Stanca. — Și de ce îi ții pe perete? — am întrebat zâmbind, iar țăranul mi-a răspuns sobru, recules: — Ei sunt primii voievozi ai României Mari. Am fost atunci atât de emoționată...
     Era tocmai înainte de filmările la Mihai Viteazul — și spiritul meu, neliniștit, căuta în sine forța de a reda măreția domniței, forța de a transmite spectatorului ideea că Mihai-Voievod nu a ales-o întâmplător de soție, ea trebuia să fie — ca într-o efigie — perechea lui prin secole, justificata lui pereche prin secole.
     Nu era ușor. Poate în cariera mea cinematografică — deși au mai existat și Slavici, și Titus Popovici și atâtea alte roluri interpretate după partituri celebre — niciodată nu am simțit o răspundere mai mare apăsându-mi conștiința, ca atunci, în zilele tensionate în care, zodia fastă, o echipă excepțională, trebuia să imortalizeze pentru români și pentru istoria cinematografului românesc, speram noi, legenda adevărată cu Mihai și Marea Unire, legenda adevărată în care, femeia Viforului, Domnița româncă, măreață și mândră ca un trunchi de gorun, neclintită în cinstea și dragostea ei ca o stâncă, trebuia să fiu eu.
     Am citit mult atunci, evident, nu numai scenariul lui Titus Popovici, care și astăzi mi se pare un exemplu de scriitură cinematografică, dar m-am scufundat în studiul istoric, în documente ale vremii, am urmărit pașii lui Mihai prin timpul său și pașii lui în istoria eternă, urmărind în același timp ochii mari ai Doamnei, care-l urmăreau, larg deschiși, încercând s-o descifrez, s-o înțeleg. Am căutat-o nu numai în pagina istorică, ci și în realitatea ei determinată, am căutat-o și indeterminat, în românca dintotdeauna, am găsit-o în iconografie și în pictură, am reîntâlnit-o chiar printre contemporanele mele — și am tresărit des că Doamna Stanca trebuia să fie înainte de orice aceasta — o efigie aureolată a femeii românce. Am descoperit în patima pentru fiul ei, Nicolae, propria-mi dragoste de mamă pentru fiul meu și aceasta m-a ajutat mult, în gestul ei de a veni pe câmpul de bătălie cu arme și cai cumpărate din vânzarea bunurilor ei, am recunoscut sacrificiul etern al femeii românce pentru patria scumpă.
     Și mi-e greu să vorbesc de doamna Stanca pentru că trebuie, desigur, să vorbesc despre voievod, despre Mihai, adică despre Amza, marele meu prieten Amza, actorul și omul cu suflet de aur — nu-l voi uita niciodată — colegul drag al tinereții mele studențești. Câtă căldură și siguranță, câtă voință de fier emană din Amza în rolul lui Mihai Viteazul! Când jucam cu el, timpul se suspenda, noi eram atunci, în ceea ce se numește profesional „relația dintre personaje”, în plin adevăr, și mi-amintesc de parcă n-aș fi trăit atunci, ci dintotdeauna, clocotul inimii mele, când — măreață, patetică, aprigă — doamna Stanca stătea în fața soțului ei Mihai.
     Pentru noi, cei care am realizat Mihai Viteazul, sub bagheta dură și precisă a lui Sergiu Nicolaescu, filmul acesta e mult mai mult decât un film. Este una dintre cele mai importante contribuții ale noastre, ca oameni de artă, la Epopeea națională, e semnul nostru de patriotism, dacă vreți. O spun cu toată liniștea și siguranța.
     De altfel, fără acest patriotism ardent, fără dorința de „a face” și fără conștiința că ceea ce facem trebuie să rămână, e obligatoriu să rămână un act de conștiință efigial, nici nu am fi reușit.
     Pentru că și astăzi, sau mai ales astăzi, sunt sigură că am reușit! 
(Cinema nr. 8, august 1984)

Tags: ioana bulca, mihai viteazul film, sergiu nicolaescu, titus popovici

Comments: