“Nu sunt faimos, dar sunt aromân”: Ce ar fi zis fraţii Manakia?

      Dacă ar fi să găsim o trăsătură definitorie acestui film, la care a pus umărul o grămadă de aromâni (familia Becali principal finanţator), cred că am putea spune că e candoarea. Ea se citeşte în întreaga pledoarie pentru păstrarea identităţii etnice, susţinută cu ardoare. Şi, mai ales, se citeşte în privirea, zâmbetul şi glasul protagonistului

 (Toma Enache), care este totodată regizor şi coautor al scenariului. Credinţa cu care vorbeşte el despre datoria de a ocroti şi iubi limba neamului şi tradiţiile lui, forţa cu care reacţionează în faţa celor care preferă cosmopolitismul şi care încearcă să-şi ascundă obârşia sunt de toată stima şi ar putea fi date drept model.

     Trăim într-o epocă în care complexul provincialului, în mare măsură neconştientizat (ne place sau nu, românii şi aromânii se află în extremitatea estică a Europei şi stau cu ochii aţintiţi spre Occident), se soldează cu mimetisme, pe cât de ridicole pe atât de nocive. Se perverteşte limba prin importul de cuvinte şi expresii, modificări ale sintaxei şi ale accentelor în frazare. Se adoptă sărbători cu denumirile lor cu tot, de la Valentine's Day la Halloween, chiar dacă sărbători pe teme asemănătoare au existat în tradiţie şi au fost date uitării. E mult mai "cool" să serbezi Valentine's Day decât Dragobetele, nu-i aşa?

     Cam de la asemenea idei şi constatări a plecat probabil şi Toma Enache acum zece ani, când i-a încolţit ideea acestui film.
Pentru o comunitate mică şi răspândită (se estimează că în lume mai sunt 250.000 de aromâni, presăraţi mai ales prin ţările balcanice), lucrurile devin şi mai dramatice. Orice abandon se poate solda cu extincţia, drept care mândria naţională trebuie stimulată pe orice cale. Toma Enache a ales cinematograful şi a scris împreună cu Adrian Conerth şi Carmen Dîrvariu povestea regizorului Toni Caramuşat care, deşi e premiat la Hollywood, unde i se aştern luxul şi femeile frumoase la picioare, lasă totul baltă şi începe să alerge după ceea ce oamenii pragmatici din jurul lui (inclusiv Caramuşat tatăl) consideră a fi o himeră. Himera are un nume -Armânamea - şi e o făptură răpitor de frumoasă şi de tânără, care sălăşluieşte de când lumea într-o peşteră, unde îl aşteaptă pe Toni pentru a-i dezvălui toate secretele despre originea aromânilor. El o  visează, o presimte şi se încăpăţânează să o caute. Merge din ţară în ţară şi din om în om, doar doar o găsi-o. Unii îl ajută, alţii îl demobilizează. Iar atunci când totul pare pierdut...(deşi nu e vorba despre dejucarea vreunui suspans, nu e bine să povestim chiar totul).

     Fondul serios al problemei se diluează într-un fel de basm în care „un fecior simplu crescut la ţară” porneşte în lume cu traisa-n băţ, mai întâi ca să cucerească gloria, apoi fata. Numele lui are şi el o rezonanţă de legendă, pentru că în aromână „cara” înseamnă „negru”, iar „muşat” înseamnă „frumos”. Deci „Negru cel frumos” străbate mări şi ţări, mânat de „gânduri ciudate”, după cum singur mărturiseşte – „Mă gândeam cum să-i scap pe aromâni de dispariţie”, aşa cum, în folclor, Făt Frumos vroia să scape regatul de balaur. Toate aceste apropieri sunt induse de tonul copilăresc al filmului. Şi tot ca un copil, regizorul Toma Enache nu se mai satură să se înfrupte când din dulciurile hollywoodiene, când din cele bollywoodiene. Frumoasa Linda Taylor Croitoru arborează tot felul de poze cam teatrale în peştera Ponicova de la Cazanele Dunării, iar actorul Toma Enache se rezumă la o gamă cam restrânsă de expresii faciale.       

     Mie, însă, adevărata bucurie pe care mi-a furnizat-o acest film a fost limba aromână, cu muzicalitatea ei cu totul specială. Un grai făcut din frânturi, aşa cum îl definea, la începutul secolului 16, Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”. Aromânii, spunea el, „amestecă, în vorbirea lor valahă, uneori frânturi din graiul grecesc, alteori din cel albanez, dar…se înţeleg, ce e drept, numai între ei, căci nici un grec, albanez sau moldovean nu este în stare să-i priceapă. Dar dacă toţi aceştia trei s-ar găsi laolaltă într-un loc şi ar auzi un cuţovlah vorbind, atunci ar putea cu siguranţă să înţeleagă ce vrea omul, dacă fiecare dintre ei ar tălmăci celorlalţi frânturile din graiul său”. Desigur că fără subtitluri nu ne-am fi descurcat nici noi, dar în acelaşi timp plăcerea este de a pescui din dialoguri puzderia de cuvinte româneşti.