Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Nu avem dreptul să ignorăm!


     O selecție alcătuită din filmele documentaristei Florica Holban (câteva dintre ele, circumscrise de o perioadă destul de largă de timp) mi-a dat prilejul să meditez, din nou, asupra unei formule aparte a genului în discuție: ancheta socială. Toate cele cinci filme văzute (Mi-a spus o vecină, Noi unde ne jucăm?, Să treacă vara..., Cartea de vizită, Răspundem la întrebare?) își pot revendica acest subtitlu dificil, de «anchetă socială» (chiar dacă unele dintre ele — cu o oarecare largheță), și faptul în sine m-a bucurat, ca având o semnificație mai profundă pentru filmul documentar românesc. Căci — mi se pare — ancheta socială apropie mai mult decât oricare alt gen aparatul de filmat de viața adevărată, este percutorul cel mai direct, mai puțin prelucrat și sofisticat, prin care arta se poate implanta în realitatea cea de toate zilele; în ultimă instanță este, poate, metoda (să-i zicem așa) care justifică cel mai plenar condiția dintotdeauna a documentarului — reflexul netrucat al cotidianului (mai mult decât ciné-vérité-ul propriu-zis), tocmai pentru că implică și ciné-vérité-ul, dar într-un context organizat, preconceput, programatic.
     Cu oarecari condiții, totuși; a ardenței subiectelor, a nemistificării premizelor și a sincerității — uneori, neplăcute — a concluziilor. Apoi o anchetă socială ideală are ceva — pentru mine cel puțin — dintr-o demonstrație matematică perfectă. Este austeră în argumentele ei, folosindu-le doar pe cele absolut necesare și total elocvente. Este riguroasă în desfășurarea ei, neadmițând «literatură» inutilă, divagații tentante, rezultate parțiale sau imperfecte. Nu admite grandilocvența, dar nici lipsa de imaginație. Și — mai presus de orice — își atinge, inexorabilă, scopul. (Fără să fiu deloc misogin, aveam impresia că acest gen de «aptitudini cartheziene» se potrivesc mai ales firilor masculine, dar iată că Florica Holban îmi infirmă hotărât, de destule ori, vagile mele aprehensiuni. Să nu anticipăm, însă.)
     Nu știu dacă filmele invocate ale Floricăi Holban tratează subiectele cele mai arzătoare (într-o ordine imaginară, nestabilită încă de nimeni) ale societății noastre contemporane. La câteva dintre ele, importanța «temei» este imediat sesizabilă, sunt probleme grave, de care ne izbim în fiecare zi, pe stradă, re-citite în ziare, comentate de toți, într-un unison vehement al refuzului civic (Să treacă vara..., de pildă, film «dedicat» parazitismului și delincvenței unor tineri: acesta, de alttel, mi se pare cel mai important din seria văzută). Altele — în schimb — par relativ minore, periferice (Noi unde ne jucăm? — despre importanța locurilor de joacă pentru copiii din centrele urbane), dar capătă dimensiuni nebănuite, de-a dreptul îngrijorătoare — împlinesc, deci, caratul «ardenței» — când le consideri în logica stringentă a autoarei, când îi urmărești (uimit) demonstrația, complicațiile ei neașteptate, crescute dintr-un gest banal pe care l-ai crezut oarecare... Mi-a spus o vecină, un film stufos, cu prea multe direcții de cercetare, m-a cutremurat (oh, vorbele mari și necesare!) printr-un detaliu căruia doar titlul îi dă greutatea cuvenită: inconștiența, iresponsabilitatea, răutatea gratuită (dar cât de nocivă...) a «vecinilor» care maculează, absurd, o fericire posibilă, destăinuindu-i, urât, începuturile. Este vorba de categoria sensibilă, cu nimic vinovată, a copiilor «pierduți» și apoi înfiați. Dezorientați, la un moment dat, de intrigile abjecte ale «celor-care-se-află-în-treabă». Filmul, spuneam, se pierde între prea multele lui intenții de acuzare (fiecare factor incriminat aici, merita parcă o peliculă aparte), dar revelațiile sale ating, toate, zone neștiute de conflicte.
     Filmele Floricăi Holban acuză, pun semne de întrebare, lasă loc de puncte-puncte (până și în titluri!), și este excelentă această condiție a lor, căci nu îngăduie indiferența, toleranța. Sunt filme utile, în sensul cel mai nobil al cuvântului, căci în efortul general, în sensul de construire a conștiinței socialiste, nu se poate admite, trece cu vederea nici o defecțiune care grevează morala noastră cetățenească, nici o «excepție» care se abstrage idealului nostru de omenie și civilizație. Sunt «racile» de neconceput, pe care nu avem dreptul să le ignorăm, să le trecem — bonom — cu vederea, ci trebuie să le condamnăm prompt, fără echivoc. Filmele Floricăi Holban o fac (fără să fie perfecte, câteodată «din contra») și pentru acest fapt, pentru această obstinație de a nu uita, de a nu ierta, munca ei merită un respect necondiționat.
     Neîmpliniri ca și calități există în toate filmele mai sus citate. Despre Mi-a spus o vecină am și vorbit. Noi unde ne jucăm? este un film realmente emoționant, dar câteva secvențe — mai ales cele de interior — lasă senzația de înscenare, lucru care minează demonstrația, o face suspectă de contrafacere. Cartea de vizită ascunde un viciu de concepție; filmul încearcă să probeze noblețea meseriilor, să condamne totodată ridicolul celor care țin mortiș la «patalamaua» universitară, deținută chiar împotriva oricăror posibilități. Dar intenția filmului, cu totul notabilă — este argumentată doar prin excepții (fostul maistru I.S. a ajuns inventator de reputație internațională, etc). Demonstrația nu poate convinge decât parțial, pentru că — asta-i situația — nu suntem toți excepționali... Și totuși, bucuria, satisfacția datorită meseriei bine alese și bine făcute, este un sentiment real, probabil întru totul de crezut și de invidiat. Normalitatea nu se poate demonstra însă pornind de la particular, ci de la actul pozitiv comun. Și Răspundem la întrebare? — cultivă un particular, prea rar inteligibil pentru spectatorul care nu e «în cauză». Nefiind nici eu «în cauză», acest film despre felul în care vorbim și răspundem copiilor mi s-a părut mai mult o lecție de pedagogie, mai puțin o anchetă socială. Dar s-ar putea ca cei «în cauză» să fie cu mult mai mulți decât îmi inchipui eu, și atunci...
     O altă discuție... se impune cu Să treacă vara.... Filmul e dur, necruțător, persiflant când e cazul, decent și discret mereu. Există însă în acest film despre o stare oribilă a inconștienței, o secvență care mă urmărește, mi-e teamă că mă va urmări toată viața; e un profil in «contre-jour» al unei fete, o prostituată, un «cap de medalie» aproape, incredibil de pur, de nealterat, acolo, care rostește alb, cu o ură stinsă și înmormântată, cuvinte de coșmar ― «m-au îmbolnăvit… o să-i îmbolnăvesc și eu… pe toți…». Era, cred ― o minoră, și profilul acela pur și nealterat, proferând blesteme (căci erau blesteme!), răscolite din nu știu ce bolgii, necunoscute, evitate cu pudoare de insul confortabil și blajin pe care-I figurăm cu toții, acel profil își striga, acolo, o dramă teribilă, pe care filmul acela trebuia ori să n-o vadă (cu nesfârșită amărăciune), ori să și-o asume.
     Dar documentarul acela, mai ales documentarul acela, mai mult decât toate celelalte, spunea crâncen, apăsat, cât de util, de vital e filmul-anchetă socială în cadrul complex, foarte variat, al cinematografiei noastre. Și cât este de dotat omul (pe care-I credeam fragil, conciliant) numit Florica Holban, pentru acest gen de filme. 

 
(Cinema nr. 11, noiembrie 1973)

Tags: ancheta sociala, despre documentar, dinu kivu, florica holban

Comments: