Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Nocturnă în… Cordoba - cronică de film ”Parking”


     Prin Parking, Tudor Giurgiu marchează a patra experiență în zona marginalizării: după stigmatul sexualității din Legături bolnăvicioase, al șomajului și al expedientelor cu gasteropode din Despre oameni și melci, al injustiției din lumea justiției din De ce eu?, în noul film plasează intelectualul român în contextul imigrației, în Spania anului 2000.
     Mare fan al scriitorului Roberto Bolaño, autor al „Nocturnei în Chile”, Adrian, imigrant ilegal, este paznic al unei incinte auto, angajat nepretențios al unui patron cu probleme familiale, dar și de afaceri. Remunerat insuficient, obligat de patron să presteze diverse servicii dubioase, Adrian, poet și visător (un adevărat român!), pare suspendat între existența din România, evocată prin câteva proiecții onirice (filmate în Super 8mm), și viața iberică, un amestec de cotidian când anost, când periculos, o fuziune de elan poetic și de împlinire erotică. Exemplu perfect al bărbatului lovit de criza vârstei de mijloc, Adrian, distanțat de familia din România, se lansează într-o relație toridă cu Maria, o cântăreață de provincie, prinsă și ea într-o căsnicie de conveniență. Raporturile de serviciu îl conectează la problemele și la ritmurile suburbiei iberice (furturi, trafic de droguri, reglări de conturi, încăierări, răzbunări), iar noua legătură sentimentală îi certifică senzația apartenenței la noua comunitate. Venit în Spania pentru a ajunge să-l citească în original pe Bolaño, Adrian devine personajul unei melodrame, desfășurate pe fundalul unei drame sociale.
     Bazat pe propria experiență spaniolă a scriitorului Marin Mălaicu-Hondrari, sublimată literar în romanul „Apropierea”, Parking are o structură bazată pe o parte fixă (personajul lui Adrian) de care sunt prinse planurile aproape independente ale poveștii: trecutul românesc, viața și munca în parcul auto, relațiile angajat-angajator, raporturile imigrant-spanioli, povestea de dragoste, prietenia cu amanta patronului, trecerea de la idealul poetic la realitatea locativă. Această structură are marele avantaj al deschiderii maxime spre mediul social, de muncă sau familial, permițând contactul fugitiv cu conaționalii din Teleorman, dar și amiciția cu spaniolii. Marea problemă a filmului apare în punctele de întrepătrundere a acestor planuri, în fluidizarea trecerilor și în îmbinarea la nivel narativ a problemelor legate de muncă, adaptare, familie, infracțiune etc. Întregul nu e întotdeauna omogen, unele segmente din film par axate pe o unică problemă, extrasă selectiv din context, unele premise dramaturgice nu sunt destul de argumentate. Întreaga construcție a acestor planuri independente pare să susțină greutatea relației amoroase dintre Adrian și Maria, doi poeți îngreunați de vicisitudinile traiului zilnic, de un cotidian prozaic, dușmănos, periculos. Dacă inițial Adrian pare un intelectual pentru care faza spaniolă e o etapă de recuperare a valorilor culturale, de regăsire a cadențelor poetice proprii, experiența de muncă și cea amoroasă îl transformă într-un partener grijuliu cu bunăstarea materială a cuplului. De la poetul răzvrătit în căutarea modelului, Adrian devine modelul imigrantului adaptat. Eșec, victorie? Poate aici, în cheia oferită de deznodământul poveștii, stă o opțiune mult mai profundă a regizorului, care, în ciuda temperaturii degajate de relația dintre cei doi îndrăgostiți, sugerează înghețul elanului creator.
     În solara Spanie, Tudor Giurgiu optează pentru exploatarea gamei de umbre a nopților, pentru gradarea jocurilor de lumini, construind un fundal dramatic, zbuciumat, pentru împlinirea sentimentală a lui Adrian. Filmul are o dezvoltare compozițională vizuală evidentă, exploatând învălmășeala metalică a parkingului și înghesuiala din rulota paznicului, alăturând interiorul standardizat al hotelului dezordinii exterioare. Deși camera lui Marius Panduru cadrează destul de strâns personajele, poți percepe legătura lor cu spațiul, atracția, respingerea, ascunderea etc. Fiind un film despre adaptare, Parking construiește spațiul în relație cu eroii, cu dinamica și evoluția lor. Dacă, vizual, Giurgiu și Panduru impun o construcție remarcabilă, coerentă și expresivă, planul sonor este dominat de o muzică ilustrativă, înzestrată, în multe secvențe, cu rol de agent narativ care dirijează spectatorul spre o zonă-țintă (în general cea melodramatică), privilegiată regizoral.
     Mihai Smarandache exploatează toată gama de nuanțe în traseul atât de complicat al poetului exilat, Adrian. Privirea, mimica, postura, gestica sunt perfect ajustate pe profilul poetului fugar și îndrăgostit. Trioul spaniol (Belén Cuesta, Ariadna Gil, Luis Bermejo) construiește un suport perfect de relații (dragoste, prietenie, autoritate profitoare), pe care se sprijină evoluția personajului principal. Cei patru actori au înțeles funcția fiecărui erou în această dramă a marginalizării unde și-au asumat variante diferite ale eșecului: un patron de periferie, persuasiv și șantajabil, o amantă nefericită și o iubită care-și consumă energia erotică într-o rulotă dintr-un parking dubios.
(Revista Film nr.2 / 2019)

Tags: marilena iliesiu, parking film, tudor giurgiu

Comments: