Semicentenarul filmului
Noaptea furtunoasă un adevărat jubileu, inclusiv în sensul etimologic strict — este numai unul dintre motivele pentru care propunem, în această lună martie, pentru salvarea de la „efectul de tobogan” al erei audio−vizuale, contribuţiile lui
Jean Georgescu. Congener cu secolul (a împlinit luna trecută 92 de ani mulţi înainte!), primuI dintre pionierii autentici ai filmului românesc de ficţiune (debutant în 1924 cu o „comedie de salon” pierdută —
Milionar pentru o zi) îşi aşteaptă integrala consacrare de la noile generaţii de filmologi şi cinefili. Fiindcă ingratitudinile s-au ţinut lanţ cu cel ce a pregătit şi a turnat
Noaptea furtunoasă în anii de război 1941 − 1942, a fost întîmpinat cu reticenţă dacă nu cu disimulată ostilitate din partea presei filistine, la premiera din 22 martie 1943, şi-a văzut opera inclusă în negarea globală a trecutului cinematografiei autohtone „duşmănoase” la începutul psihozei staliniste, apoi numai parţial „reconsiderată”, cu alte obiecţii doctrinare ale susţinătorilor noii dictaturi şi cu amputări operate direct în negativ, la relansarea filmului, în 1952 ş.a.m.d.
După ce în deceniile anterioare îi tentase, fără noroc, pe unii precursori şi pionieri numai prin textele sale tragice (începând cu adaptarea−plagiat a
Năpastei, în 1913, semnată de H. Lecca). I.L. Caragiale îl inspiră, în fine, pe un cineast cu o comedie, iar această peliculă din 1943, în ciuda frecventelor tentative ulterioare, va rămâne pentru alte multe decenii, mai precis până la
De ce trag clopotele, Mitică? de Lucian Pintilie, unicul lung−metraj demn să se revendice, cu propriile sale titluri de nobleţe, de la o asemenea sursă literară.
Unicatul n-a apărut totuşi din senin.
Noaptea furtunoasă (Jean Georgescu îşi permite luxul minimal, dar din capul locului, să articuteze hotărât titlul în Ioc de „O noapte...”, după cum însemnul iniţial al auctorialităţii lui Victor Iliu, faţă de loan Slavici, va fi, simpla adăugare a unei prepoziţii:
La Moara cu noroc) este sinteza virtuţilor prea puţin cunoscute ale primelor decenii de film românesc, performanţa primei jumătăţi a secolului, izbutită de Jean Georgescu la întoarcerea din Franţa. El lucrase în toţi anii '30 — nu „în calitate de asistent”, cum crede o istorie de film răsăriteană, ci ca realizator autonom — într-o cinematografie căreia şi istoricii americani, şi cei britanici îi acordă primatul în epocă. La revenirea în ţară, piesa lui Caragiale i s-a revelat ca un nebănuit racord cu filmele turnate anterior, la Bucureşti întâi, la Paris apoi: acea lume a periferiei urbane care-i captase pe atâţia poeţi ai ecranului dinainte de război, iar pe de altă parte ca şansa unei comedii vodevileşti în trecere spre „un drame gai”, cum voise Jean Renoir („ambition de toute ma vie”), în celebrul
La règie du jeu. Printre alte sugestive similitudini, „regula jocului” e un echivalent al „onoarei de familist” din filmul nostru caragialesc, dar şi jeangeorgesc. Sigur că în multe registre primul îl întrece pe al doilea, implicit prin incisivitatea satirică, de unde şi intervenţia cenzurii militare, care a interzis
La règie du jeu ca „demoralizant”. Dar diferenţele sunt mai mult de măsură şi gen, iar similitudinile merg până la caruselul cu care ambele pelicule se încheie, cuprinzându-i şi pe stăpâni şi pe slujitori, cu alergări şi împuşcături, atât într-o operă, cât şi în cealaltă, sancţionând parcă moralist vodevilul din tablourile anterioare: soirèe-urile de la „lunion” şi respectiv seratele de la castel.
Mai puţin preocupat de satiră şi de alegorie, primul nostru cineast în toată puterea cuvântului are propria sa ecuaţie comică, metaliterară, la care ajunge pulverizând într-
o naraţiune cvasi−romanescă, în 42 de decoruri şi câteva exterioare, unicul decor de cameră al piesei şi tripla unitate — de timp, de loc şi de acţiune — riguros respectată de scriitorul clasic. Fără a atinge tragismul grotesc al filmului pe care Jean Renoir reuşise să-I termine înainte de declanşarea războiului, comicul
Nopţii… turnate în plină conflagraţie nu e lipsit de o modernă anxietate: stupefacţia enormă ce-i reuşea atât de bine lui
Al. Giugaru (jupân Dumitrache) confruntată cu aplombul fragil al lui
Radu Beligan (Rică Venturiano), excesul de bună credinţă al amândurora, „placat” pe candoarea lor funciară şi absurdul asuma în consecinţă, cu o distincţie la rândul ei comică. Modernitatea adaptării se vede şi din accentul pus pe suspiciunea mioapă a personajelor angoasate — miopie la figurat a jupânului încornorat şi una la propriu a junelui bănuit că atentează la numita „onoare”. Inventând această simetrie comică, regizorul−scenarist îl şi dotează pe Rică cu ochelarii necesari, care intră în jocul comic odată cu celelalte obiecte ale recuzitei.
O veritabilă europenizare este operată de cineast în „adaptarea cinematografică” a textului (cum indică pe generic), prin interstiţiile imaginate de Ia „lunion”, dar mai ales prin modul de tratare a tipologiei caragialeşti, cu abandonarea soluţiilor grosiere ale înscenărilor tradiţionaliste („de care nu s-au mai săturat toţi amatorii noştri de culoare locală”, precizează autorul într-un ziar al timpului), ca şi prin distribuţia aleasă din afara uzanţelor societarilor Teatrului Naţional. Aceste „stilizări” sunt contrapunctate de „naturalismul poetic” al milieu-ului preurbanistic specific, din prea puţinele exterioare filmate, faţă de cele intenţionate de realizator, prin relieful plastic al imaginilor, cu comentariile parodice ale umbrelor pe pereţi, prin funcţionalitatea racordurilor şi gradaţia ritmică a secvenţelor.
Dar să nu înşelăm în continuare buna credinţă cinefilă, cu complimente de ocazie, care-I nedreptăţesc şi pe cineast.
Noaptea furtunoasă nu este capodopera lui Jean Georgescu, pentru simplul motiv că timpurile nu i-au îngăduit niciodată să ajungă la propria sa capodoperă. De aceea ar fi cazul ca pe aceeaşi casetă cu filmul acum celebrat să fie „trase” şi alte producţii ale sărbătoritului: scurt−metrajele
Aşa e viaţa (1928),
Lanţul slăbiciunilor şi
Vizita (1952), precum şi (cel puţin fragmentar) lung−metrajul
Mofturi 1900 (1965). Ele ar reconstitui împreună traseuI spre capodopera virtuală, ce s-ar fi plast cândva în anii '50—'60, ca proba de geniu a ceIui ce este din altă spiţă decât a „bunilor noştri meseriaşi”.
