Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Nicăieri-ul din “Palilula”


     Undeva la Palilula, debutul în cinema al apreciatului regizor de teatru Silviu Purcărete, îţi lasă gustul bizar al unui film care, vrând să spună şi să arate prea multe, nu spune până la urmă nimic. Suprasaturat de efecte senzoriale şi spectaculoase găselniţe suprarealiste, care uimesc ochiul practic la fiecare secvenţă, filmul se rezumă, până la urmă, doar la înşiruirea acestora. Teatralitatea devine scop în sine, iar parabola absurdului sistemului comunist implementat în spaţiul oltenesc-dâmboviţean, lipsită de coloana vertebrală a unei acţiuni coerente şi a dezvoltării unui conflict, se pierde în suita de imagini care o compun. Fascinante, bizare, extrem de teatrale, adesea geniale ca inventivitate, dar ratate din punctul de vedere al dezvoltării ideii (metafizice sau narative) pe care o propun, ele se pierd în spectacular, asemenea numerelor unei reprezentaţii clasice de circ, în care acrobaţiile, jongleriile, dresurile de lei şi pisici concurează în mod egal, necenzurate regizoral, la supremaţie în faţa spectatorului.
     Filmul a fost promovat din 2008, din faza de pre-producţie, printr-o campanie de presă profesionistă bine dirijată, care promitea un film baroc năucitor, un spectacol-parabolă politico-etnico-socială despre “blestemul iremediabil al românismului balcanic”, cu toate datele culturale cunoscute ale acestuia, de la Caragiale şi suprarealiştii locali, la Daneliuc şi Pintilie citire. Un film foarte ambiţios ca realizare scenografică, imagerie în general, ca miză ideatică. Un “film-parabolă”, într-o perioadă în care tânăra cinematografie română a întors cu totul spatele acestui gen, care rar îşi găseşte locul (şi doar în condiţii de ireproşabilitate artistică) şi în festivalurile europene. Un film într-adevăr ambiţios, pe care cu toţii îl aşteptam, în primul rând de dragul regizorului, dar cu scepticismul “omului recent” faţă de parabole şi alte “retorici ale înaltului”...
     Şi, din păcate, “scepticismul omului recent” a învins. Parabola (oraşului-fantomă din care nu scapă nimeni) s-a dovedit uzată şi încărcată de metafore şi formule osificate, ideea de “exorcizare a coşmarurilor comunismului”, abuzată şi ea; aplicarea mecanicistă a procedeelor teatrului şi romanului absurd (de mare efect în teatrul şi filmul din ultimele decenii ale socialismului) sună fals, se simte că energia care o alimentează vine dintr-o altă epocă (sau dintr-un sertar literar...), care nu mai este racordată organic la fiinţa prezentă a regizorului.
     Hiperbolizarea sistemului comunist (din epoca stalinistă) ca un top al decăderii morale şi fizice, absurdului şi degringoladelor de tot felul, exprimată în toate registrele ludicului şi tragi-comicului devine, la un moment dat, manieristă – şi asta e cu atât mai deranjant, când te simţi ba în “Castelul” lui Kafka, ba în Europa lui Lars von Trier, ba în Underground-ul lui Kusturica, ba în Delikatessen, pentru a ateriza, fatalmente şi iremediabil, într-un “film românesc”. Pretenţios şi inconsistent, ratând, de fiecare dată, o coerenţă internă, care e pierdută încă din etapa scenariului (curios, tocmai acesta a primit nişte premii, dar cu siguranţă, în altă fază decât cea transpusă pe peliculă).
     Uneori, filmele (chiar şi cele de autor) ajung prea târziu să fie făcute, iar cel care le-a scris (chiar dacă semnează cu acelaşi nume) nu mai este acelaşi cu cel care le pune în scenă.
     O muncă imensă - scenografia rafinat-lugubră a lui Helmut Sturmer şi Dragoş Buhagiar, care au transformat o hală dezafectată a Uzinei “Republica” într-un spaţiu fantasmagoric-penitenciar, imaginea năucitoare semnată de Adrian Silişteanu, alături de efectele speciale luxuriante (şi adesea inutile) şi de o colecţie interminabilă de umor negru românesc (expusă în debite incontrolabile) – se duce, practic, pe apa sâmbetei, din lipsa coerenţei scenariului.
     Nesupuse unui sens narativ unitar şi fără o tensiune bine stabilită între personaje, un film, oricât de poematico-filozofic sau spectacular, nu poate să funcţioneze. Palilula va rămâne un experiment în cariera unui regizor de teatru de o valoare incontestabilă.
 

 
(Lumina, 21 iulie 2012)

Comments: