Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



New Wave Is Not Dead


     „Eu voiam la filme din astea frumoase, el mă tot târa pe la panarame din astea româneşti. Păi ce-am făcut, am omorât-o pe mama, să stau să văd cum se plimbă unu’ pe coclauri o oră întreagă?! Că cică stai, că abia dup-aia începe ăla să împuşte oameni.“ Replicile îi aparţin Alinei Grigore, fac parte din spotul de promovare TIFF 2012 regizat de Marian Crişan şi, dincolo de autoironia lor mai mult sau mai puţin evidentă (Alina Grigore a jucat în Aurora, deci vorbeşte în cunoştinţă de cauză), reflectă întocmai sentimentele, îndreptăţite sau nu, ale celei mai însemnate părţi, din punct de vedere cantitativ, a publicului de cinema, atâta cât mai e el, din România. De această realitate nu are cum să nu fie conştient regizorul bihorean, cu atât mai mult cu cât unul dintre personajele celui mai recent film al său solicită ca videoclipul trupei sale să fie filmat cu o singură cameră, într-un unic plan-secvenţă. Ceea ce vrea acesta din urmă e o imagine „ca în filmele astea românesti, noul val, new wave, New York“ – e de presupus că nu doar pentru că sunt la modă, ci pentru că acel look e, sau mai bine zis pare, mai uşor de obţinut. Vestea bună e că, deşi e conştient de rezistenţa la schimbare a spectatorului român mediu, atât de pregnantă, încât 12 ani nu i-au fost de-ajuns, lui Crişan prea puţin pare să-i pese. Altfel spus, i se rupe.
     Nu am calculat cu cronometrul în mână cât amar de drum bate Cristi Puiu în Aurora şi câţi kilometri face pe jos Dan Chiorean (Victor) în Rocker, dar distanţele sunt cu siguranţă comparabile. Pentru actorul clujean, dar şi pentru membrii echipei de filmare, lucrul la Rocker trebuie că a avut ceva din participarea la un maraton. Coordonatele vieţii lui Victor sunt trei: slujba, iubita şi familia, despărţite de graniţe care devin din ce în ce mai neclare (la locul lui de muncă, dar şi la cel al iubitei lui, încearcă să vândă o pereche de schiuri pe care a furat-o de dragul lui Florin/Dinte, fiul său, şi tot din cauza acestuia rămâne spre final fără parteneră). Către toate aceste trei coordonate, Victor merge, mai devreme sau mai târziu, pe jos.
     Spre deosebire, însă, de personajul lui Cristi Puiu, deşi bate Oradea în lung şi-n lat, Victor nu se apucă să omoare pe nimeni, nici după o oră, nici mai târziu. În Aurora, vânătorii profesionişti de acţiune, cei care înţeleg prin film suma evenimentelor narate şi nimic altceva, au putut împărţi marfa în două. Avem, aşadar, o pândă îndelungată (adică peste două ore în care nu se intâmplă nimic), urmată de o pradă mai puţin obişnuită (mai multe crime surprinzătoare şi deloc explicate). În Rocker, cel hăituit e Victor, care face o gramadă de chestii pentru a prelungi vânătoarea şi absolut nimic pentru a o încheia. Nu ar fi, aşadar, de mirare dacă la ieşirea din cinematograf aţi auzi pe cineva plângându-se că filmul „s-a terminat în coadă de peşte“, cerându-şi banii inapoi. Nu doar că nu aflăm ce s-a ales de Victor şi Dinte, ci, mai rău, situaţia iniţială şi cu cea finală coincid. În cele 91 de minute cât durează filmul, Victor nu ia nicio decizie şi nu face absolut nimic pentru a îmbunătăţi situaţia lui sau a fiului lui, dependent de heroină.
     O situaţie A insuportabilă (Dinte e dependent, iar Victor face tot ce poate pentru a-l ţine în casă şi a-i furniza el însuşi heroina de care are nevoie, riscând din ce în ce mai mult) nu e inlocuită de o situaţie B în care ceva, orice, e schimbat. Nici Dinte nu moare, nici Victor nu încape pe mâna poliţiei sau a dealerilor; nici Dinte nu decide să renunţe la droguri, nici Victor sau altcineva nu pune piciorul în prag. Pe scurt, singurul traseu pe care ni-l prezintă filmul e cel parcurs efectiv de protagonist (de acasă la muncă, de la muncă la traficanţi, de la aceştia la iubită), altminteri, ceea ce vedem e o stare de fapt, şi încă una destul de greu de suportat.
     Indiferent ce ar face Victor, umilinţele la care este supus nu se mai opresc – traficanţii îl pun să facă headbanging şi air guitar, ca pe o atracţie de bâlci, fiul iubitei îl tolerează, în cel mai bun caz (iar aceasta se întâmplă când îl priveşte jucându-se la calculator sau îi cumpără cadouri – nu un Megatron, ci un tricou cu Metallica), dar cel mai adesea îl respinge, unul dintre colegii de trupă ai lui Dinte îi ia în râs muzica preferată, întreg oraşul îl vede cum se umileşte pe străzi, încercând să vândă marfa furată şi de care nimeni nu are nevoie. Dacă Victor le înghite pe toate, aceasta se întâmplă doar în parte deoarece e părinte, şi meritul lui Marian Crişan de a-şi fi asumat riscul de a se apleca asupra subculturii rock e cu atât mai mare cu cât acest amestec inerent de rebeliune şi de inerţie nu e nici extrem de românesc (drept urmare, e de presupus că filmul va avea mai puţină trecere afară), nici foarte pe înţelesul tuturor, şi ar putea fi lesne respins acasă, la fel cum şi Victor e privit de sus de rockerii mai tineri sau de dealerul lui în trening şi adidaşi, cu toţii la fel de străini de el, la fel de de-pe-altă-planetă.
     Noul val dovedeşte astfel că are nu doar creier, ci şi nerv, adică acel ceva la care ne referim uneori amintind de unele părţi ale corpului uman de parte bărbătească, mai ruşinoase.

 
(Cultura, nr. 412, 18 martie 2013)

Tags: catalin olaru, cronica de film, marian crisan, rocker

Comments: