„Neamul Şoimăreştilor” - cronică de film

     Curios film Neamul Şoimăreştilor... Autorii lui se pare că au făcut aproape tot ce le stă în putinţă pentru ca somptuoasa peliculă Eastman să placă. Nu ştiu dacă din descrierea bătăliilor lipseşte ori nu vreo săgeată sau suliţă, nu ştiu dacă dintre episoadele romanului ecranizat, unul, esenţial, a rămas pe dinafară, nu cred că stemele de pe steagurile oştirilor sunt desenate incorect. Ştiu numai că filmul îţi lasă, evident, senzaţia unei insatisfacţii estetice...
     Hotărât lucru, nu există o simetrie a succeselor. În cariera artiştilor celor mai veritabili ne-a fost dat să întâlnim lucrări minore, lipsite de fantezie şi har, la puţină vreme după ce aceeaşi pană ori penel ori daltă a făurit opere trainice, de răsunet.
     Anunţat în Dincolo de brazi, revelat în Setea, talentul lui Mircea Drăgan a cucerit consacrarea cu Lupeni 29, izbândă a sobrietăţii şi a echilibrului artisticesc. Cu acest film, tânărul (pentru cinema nu foarte tânărul) regizor a justificat speranţele puse în el. Am admirat la Mircea Drăgan siguranţa mijloacelor de expresie, nervul său epic evidenţiat printr-un montaj de mare clasă, capacitatea de a face atmosferă, de a introduce în timp, fuga de arabesc, de detaliile spectaculoase în sine şi am urmărit cu interes chiar declaraţiile sale de presă, aparent reci, lipsite de culoare, semănând mai degrabă cu nişte comunicate militare, spunându-ne că autorul Setei are o dârzenie moromeţiană, că nu creează în „transă” şi înţelege filmul ca pe un act lucid de comunicare cu lumea.
     Ce a urmat Lupenilor ni se prezintă azi într-un fastuos drapaj de epocă sub înfăţişarea filmului istoric, pe ecran lat, color şi cu sunet stereo, Neamul Şoimăreştilor. Conform tradiţiei (lasă că facem filme de 16 ani!) şi acesta e, într-un fel, întâiul: întâiul film istoric color în cinemascop. Reclama filmului, anticipată cu calm regizoral, e profund inutilă fiindcă spectatorul e dornic să vadă pe pânză lumea de legendă a personajelor sadoveniene, e (la orice vârstă) amator de „bătălii”, iar distribuţia cuprinde nume sonore. Şi, trebuie spus, Mircea Drăgan a obţinut succese ori a ratat (mai ales a ratat) din dorinţa nobilă de a da viaţă unui spectacol popular, accesibil pentru toate vârstele şi — datorită faptului că turcii, tătarii, ruşii şi polonezii din film vorbesc în limbile lor într-o devălmăşie de turn Babel — uşor de vizionat pe toate meridianele. Drăgan a vrut să ecranizeze un roman clasic, sobru şi dens, cu mijloacele realizatorului de superproducţii, a vrut să împace logica dramaturgică a textului cu plastica filmelor de capă şi spadă, a intenţionat să logodească atmosfera de epocă obţinută cu atâta trudă şi cu o recuzită excesivă cu interpretări contemporane, formulate incredibil.
     Pentru Mircea Drăgan, Neamul Şoimăreştilor e un insucces care ar trebui să-l pună pe gânduri. Aş putea alege cele mai abile cuvinte din voluminosul dicţionar al limbii române pentru ca, obiecţiile mele să sune mai învăluit, să ajungă la regizor pe un drum cotit. N-o fac, tocmai fiindcă văd în cel care a pus să scapere 30.000 de săbii, un cavaler al polemicii care consideră actul critic ca atare, deschis şi exercitat cu dorinţa de a parcurge opera de artă cu interes şi obiectivitate.
     Da, Teodora, Şeherezada, Mongolii sunt filme proaste dacă le comparăm cu Opt şi jumătate ori Zboară cocorii. Dar autorii acestor filme ştiu ce pot; pe ce texte contează şi ce urmăresc cu precizie. Ei fac palate de mucava, îi îmbracă în harnaşamente fioroase pe bărbaţi, le dezbracă pe femei, îi pun pe îngeri să danseze charleston, îi pun lui Ali-Baba turban de nylon, fiindcă mizează pe dorinţa publicului de a se amuza (de un public fără pregătire intelectuală e vorba), ei nu se „complică” sub spectrul sobrietăţii, veridicităţii ori a logicii elementare. Rău este în Neamul Şoimăreştilor când se încearcă reconstituirea unei epoci istorice frământate nu numai de mulţimea bătăliilor dar şi de începutul unor conflicte de clasă cu procedee de spectacol ieftin. În primul rând îi reproşăm lui Drăgan faptul că deşi în linii mari — se menţine în spiritul „literei” sadoveniene trădează atmosfera operei scriitorului, epica romanului e complicată absurd, stricând proporţiile evenimentelor statornicite magistral de către autor. Cartea nu justifică decupajul unui film de două serii. Spre deosebire de alte evocări istorice ale lui Sadoveanu, aici nu suntem puşi în faţa unui mare număr de întâmplări, nu întâlnim multe personaje, acţiunea se desfăşoară cu stricteţe în jurul figurii lui Tudor Şoimaru şi e istorisit şirul peregrinărilor lui prin oraşe şi tabere războinice fără dorinţa de a cuprinde întregul tablou de epocă oferit de începutul de domnie a lui Tomşa. Episoadele legate de Tudor se circumscriu pe fundalul evenimentelor prin care trece Moldova, dar nu le condiţionează, descripţia prea minuţioasă a cadrului nu pregăteşte, nu anunţă acţiuni de mare amploare. Dar Drăgan pare să nu înţeleagă câteva lucruri esenţiale. Sadoveanu l-a privit pe Tomşa cu obiectivitate, i-a consemnat cu egală aprindere lăuntrică atât virtuţile cât şi viciile morale şi politice. Drăgan a făcut din Tomşa un fel de Ştefan cel Mare, i-a justificat toate cruzimile şi inabilităţile, conferindu-i acestui modest erou de epocă, rudimentar şi prea puţin priceput în a stăpâni ţara — valori mitice. Modestă era şi oştirea cu care şi-a cucerit tronul. Cu o armată de strânsură ca a lui nu putea susţine o luptă atât de riguros calculată cu efecte tactice surprinzătoare: zecile de mii de figuranţi reconstituie parcă pe ecran bătăliile de la Borodino ori Austerlitz, goana după spectaculos a adus prejudicii veridicităţii istorice. (Ciudată forţă are în stăpânire cinematografia! Să fi avut Tomşa armata de figuranţi a lui Drăgan, cucerea Varşovia).
     Evident, regizorul nu e robul textului literar, el poate modifica unele date pentru a da întruchipărilor sale o altă viaţă, cinematografică, dar, în cazul nostru defectuoasa dimensionare a evenimentelor, nefireasca lor umbră, dezechilibrează construcţia peliculei.
     Bătăliile din filmul lui Drăgan nu afirmă nimic, ele nu sunt cu nimic decisive, nu-ţi solicită participarea, nu relevă caractere umane şi, în consecinţă, nu oglindesc, nici măcar cu pretenţii informative, de documentar, timpul. În Eisenstein, în Nevski, lupta cu teutonii e o gravură în mişcare dintre liniile căreia se detaşează nu atleţi, ci oameni slujind ideea de adevăr şi dreptate. Un întreg popor e descris lapidar, psihologia unei imense comuniuni de oameni se fixează pe câmpul de luptă. Filmul e patetic aici nu prin zăngănitul armelor ori prin montajul inedit, ci datorită faptului că se presimte, planând peste tot, sufletul de totdeauna, temperamentul veşnic al unui mare popor. Exagerate, scenele de bătălie din Neamul Şoimareştilor (filmate excelent de către talentatul operator George Cornea) lasă foarte puţin loc în film naraţiunii propriu-zise. În criză de timp, regizorul a expus numai episoadele legate de Şoimaru şi Şoimăreşti, tentat nu atât de ceea ce logic ar fi trebuit să-I preocupe cu precădere, cât de „picanteriile” oferite accidental de roman. Una dintre ele e descrierea somnoroasă şi probabil foarte costisitoare a balului polonez unde are loc a doua „arătare” a Magdei Orheianu. O alta e dansul unor clasice baiadere tătarce în cortul neverosimil de elegant şi impunător al beiului Temir. Biata hoardă pusă pe jafuri şi lovituri meschine a lui Temir, conceput „moldovineşte”, cu sfătoşenii şi şuguieli de către Colea Răutu, nu-i putea oferi conducătorului ei (exceptând poate previziunea cinematografierii virtuale) un decor atât de bogat.
     În rest, din cele mai mult de trei ore de proiecţie nu mai rămâne prea mult. Tudor îşi calcă pe inimă şi aduce pricina oamenilor lui, jefuiţi de către un boier rapace, la picioarele tronului şi capătă satisfacţia pe care curând o va pierde, nu înainte de a opune o dârză împotrivire împilatorilor. Figura lui Tudor, vie în carte, e înceţoşată aici, subţiată de un dialog preţios, care-i răpeşte din consistenţă. De la un episod parcurs la altul, ai senzaţia că trebuie să se mai întâmple ceva, că nu e totul, că spectacolul e incomplet.
     Vorbeam de nerespectarea convenţiei (film de supermontare ori reconstituire fidelă a unui text dat), dar nu numai această lacună face ca parfumul prozei sadoveniene să piară, adus în film. Şi interpretările actoriceşti sunt în suferinţă, sunt îmbibate de teatralism, contravin contextului. Puşi să anime secvenţe naiv decupate (hora ţăranilor, după împărţirea moşiei ori arderea conacului Murgeni), ei îşi rostesc replicile cu o falsă cezură, frizează dramaticul cu orice preţ. Tot timpul sub semnul banalităţii este apariţia în rolurile principale Tudor — Magda a lui Vasile Boghiţă şi, respectiv, Ana Maria Nicolau. Artiştii poporului Ştefan Ciobotăraşu şi George Calboreanu realizează roluri apropiate de măsura marilor lor calităţi. Apariţie cu totul interesantă e cea a lui Amza Pellea, de la un film la altul mai bun. Plăcut de privit cuplul comic Ernest Maftei — Dem. Rădulescu, căruia îi reproşăm însă însuşirea fără discreţie a unor „poante” din Nevski (flăcăul cu măciuca îi seamănă prea bine). De bun augur reapariţia pe ecran a Dinei Cocea. În general însă, actorii nu intuiesc bine epoca, nu par suficient de documentaţi şi obosesc (într-un film care se vrea dinamic) prin rostiri de replici „cu încetinitorul”, printr-o gestică inexpresivă.
     Încercarea lui Drăgan a adus tehnicienilor noştri o foarte bogată experienţă. Chiar dacă acest film are prea multe lacune pentru a potoli şi altceva decât setea de spectacol a omului din stal, Drăgan a dovedit în zeci de episoade, în fluturări de o clipă, intenţii remarcabile, unele cadre sunt realizate integral şi impresionează ochiul prin vigoarea desenului, prin ritm. Astfel, ni s-a părut de mare efect secvenţa din finalul filmului, în care ţăranii ameninţaţi de către boier se „trag” parcă în frescele Voroneţului, adăugându-şi trupurile contururilor zugrăvite de meşterii vechimii. Din păcate, aceste momente sunt înecate într-o pastă violent colorată, într-o ţesătură de episoade în care eroii se rătăcesc, iar morala fabulei e lipsită de fabulă.
     Nu ne îndoim că după acest film posibilităţile cineaştilor noştri de a evoca trecutul istoric sunt cu mult mai mari, şi însăşi neizbânda de azi a lui Drăgan poate să-I conducă pe acest talentat regizor spre succese sigure, spre maturizare.
     Fascinantă, opera sadoveniană pare să rămână carte închisă pentru cinematografie. Avem şansele să deschidem însă superbul tom cu coperţi ghintuite în aramă, cu litere argintii din filele căruia pădurile par semne de carte, iar apele şi munţii, cronicăreşti frontispicii... Începând cu Drăgan, oricare alt regizor poate încerca acum cu mai mulţi sorţi de izbândă turnarea unui film în care grandioasă să nu fie doar recuzita tehnică...