Cu foarte multi ani în urmă, l-am auzit pe Marin Preda mărturisindu-şi temerile în legătură cu eventuala aducere pe ecran a "Moromeţilor". Se gândea, spunea el, "Cum ar putea să arate, văzute de aproape, picioarele crăpate, noduroase, ale unui ţăran mergând pe câmp?". Nu a apucat, din păcate, să vadă ecranizarea lui Stere Gulea, una dintre cele mai bune din câte au răsarit pe câmpul minat al raporturilor dintre literatură şi cinema. Moromeţii, cu splendidele sale imagini alb-negru semnate de Vivi Drăgan Vasile, a evitat capcana frescei sociale decupată cu sfinţenie din paginile cărţii. Vedem filmul unui om în ale cărui tăceri, mai ales - tăcerile copleşitoare jucate de Victor Rebengiuc - citim neliniştea celui care vrea să priceapă încotro se îndreaptă lumea, într-o vreme în care timpul dădea semne că nu mai are răbdarea de altădată. Tot ceea ce se petrece în film, relaţiile mocnit-tensionate cu vecinii, cu familia, cu autorităţile, "prelucrate" de mintea firoscosului Ilie Moromete, totul alimentează drama unui om care presimte furtuna, dar nu ştie încotro să o apuce. Ultima scenă rotunjeşte, luminează înţelesul trăirilor de până atunci. Mai mult decât atât, îi dă un nume simbolic. Plecat din zori, după meticuloase pregătiri, împreună cu fiul său mai mic, căruia ar vrea să-i asigure o altă viaţă, garantată de şcoala de la oraş, părintele opreşte caii la mijlocul drumului, aruncând una dintre acele întrebări cu care Marin Preda arunca în aer un întreg eşafodaj de gânduri: "Încotro mergem noi, Niculaie?". Să amintim că filmul era realizat cu trei ani înaintea lui 1989.
